Cum e să fii soţia ministrului Culturii, Boris Focşa

În 1992 a absolvit Institutul de Arte, clasa de actorie a maestrului Emil Loteanu. Timp de nouă ani, a lucrat la Teatrul Naţional „Mihai Eminescu”. În 2001 s-a transferat la Teatrul „Luceafărul”, al cărui director artistic este din 2008. A jucat 33 roluri de teatru, în spectacole pentru copii şi maturi. A montat trei spectacole pentru copii, iar recent unul pentru maturi – „Consumatorul de onoruri”, după piesa lui Andrei Strâmbeanu. Premiera a avut loc sâmbătă seara, într-o sală arhiplină.

– Doamnă Stela, cum e să fii soţia ministrului Culturii, Boris Focşa?
– Mai greu e dimineaţa şi seara. Pe parcursul zilei, este foarte uşor, fiindcă-i ocupat. Nu ne auzim şi nu ne vedem. Dimineaţa, pentru că încep pregătirile. Noi, actorii, suntem obişnuiţi să dormim mai mult, dar, cu serviciul soţului, nu mai reuşesc.

– Dimineaţa ce faceţi?
– Pregătirile pentru plecarea la serviciu. Evident, pregătesc cafeaua, micul dejun, cămaşa soţului, dar şi copiii care pleacă la studii. Seara e grea, fiindcă sunt în aşteptare. Eu mă eliberez mai devreme, soţul vine foarte târziu. Şi aşteptarea aceasta mă macină, mă face să fiu agitată. Sunt o fire care e în stare să facă totul, dacă ştiu că ai mei sunt acasă. Când nu-s, nu-mi găsesc locul şi nici lucrul nu mi-e cu spor. Iar ziua, fiind ocupată, mi-e mai uşor.

– Şi dacă vine târziu, mai ales indispus sau supărat, cum procedaţi?
– Prin asta am mai trecut, încă pe când era director la teatru. Noi cu copiii ştiam că tata-i frământat de gânduri, de montare, nu trebuie să-l deranjăm. Vrem şi noi să fim mai înţelepţi, îl lăsăm să se retragă, să-şi adune gândurile. Şi el încearcă să cedeze. Ne-am înţeles de la bun început: lăsăm supărările la serviciu, iar lucrurile care nu ne-au mers pe parcursul zilei le lăsăm după uşă. Acasă, încercăm să ne liniştim şi să ne adunăm, să fim calmi, să acordăm atenţia cuvenită copiilor. Mai ales fiica cea mai mică, Nicoles, ne spune: „Gata, seara e pentru mine!”.

– Câţi copii aveţi?
– Două fiice, iar recent ne-am ales şi cu un ginere. Pot spune că am trei copii.

– Cu ce se ocupă ei?
– Patricia, fiica cea mai mare, este studentă la anul doi la Facultatea de Actorie a Academiei de Muzică, Teatru şi Arte Plastice, iar cea mai mică este elevă la Liceul „Gheorghe Asachi”. În curând, Nicoles face 13 ani.

– Nu-l invidiaţi pe soţ? Totuşi, i-aţi preluat funcţia la teatru…
– Nu i-am preluat-o. El era director general, iar eu sunt director artistic al teatrului. Răspund de partea artistică, repertoriu, disciplina actorilor, nivelul artistic al spectacolelor, de repetiţiile de zi cu zi. Soţul se ocupa de toate problemele.

– Vă ascundeţi vârsta?
– Deloc şi chiar îmi place s-o spun, atunci când nu sunt întrebată. Pentru că chiar dacă aş întoarce anii înapoi, nu aş vrea să arăt altfel, nu aş vrea să am o vârstă mai tânără.

– Vă temeţi de bătrâneţe?
– Nu. Doar că vreau să îmbătrânesc alături de oamenii mei dragi. În lume sunt oameni răi, ranchiunoşi…

– Dar moartea vă sperie?
– Nu, pentru că moartea nu e sfârşitul. Apoi, am lăsat ceva în urma mea.

– Ce aveţi în vedere?
– Copiii, rolurile, dragostea pe care am oferit-o celor apropiaţi – părinţilor, soţului, copiilor, rudelor, colegilor. Nu e un sfârşit. Ştiu că va mai urma ceva…

– Vă place să munciţi?
– Da. Nu mi-aş imagina să fiu o femeie casnică. N-aş putea. Chiar şi în concediile de maternitate număram zilele când voi reveni mai degrabă la muncă. E plăcută oboseala după o repetiţie. E şi chinuitoare, dar oboseala-i plăcută. Mai degrabă prefer o asemenea oboseală decât să nu fac nimic şi ziua să treacă în zadar.

– Câte ore pe zi lucraţi?
– Douăsprezece, la sigur, doar la serviciu. Apoi, mai sunt şi orele de acasă.

– Ce vă place la copiii dvs.?
– Îmi place că sunt foarte receptivi la o durere străină şi săritori la nevoie. Nu sunt nepăsători, sunt foarte loiali şi ştiu să compătimească. Aceasta o apreciez foarte mult. Mai sunt şi sinceri cu mine. Ştiu că n-o să-mi ascundă nimic.

– Dar ce nu vă place la ei?
– Lipsa de punctualitate. Asta mă supără groaznic, dar de fiecare dată încerc să lupt, să le explic, dar nu-mi reuşeşte. Poate din cauza vârstei, că sunt tineri.

– Câţi bani cheltuiţi într-o zi pentru necesităţile personale?
– Foarte puţini, pentru că, dacă intru dimineaţa în teatru, ies seara. Sigur, există şi cazuri când îmi fac timp neapărat pentru frizerie, pentru alte lucruri. O dată în două săptămâni îmi acord o jumătate de zi pentru mine, dar atunci fac totul – şi tunsoarea, şi manichiura ş.a. Concentrez totul odată, apoi să am timp liber.

– Dacă aţi avea mulţi bani, ce aţi face cu ei?
– Aş deschide un salon de frumuseţe. Îmi place când femeile ies fericite şi foarte frumoase dintr-un salon. În plus, aş merge să văd lumea. Îmi place foarte mult să călătoresc, ca şi întregii noastre familii. Dacă am avea mai mulţi bani, am călători la sigur.

– Pe unde aţi călătorit?
– Am fost la Paris, am văzut Roma, Turcia, România, Ucraina. Copiii noştri nu văzuseră nici Kievul, nici Bucureştiul. Când avem câte patru-cinci zile libere, mergem să le arătăm copiilor Kievul, Bucureştiul. E vorba de urbele din apropiere. Pentru a pleca mai departe, e nevoie şi de timp, care, din păcate, nouă ne lipseşte. Am colindat toate mănăstirile din Moldova. Le-am arătat Ţâpova, Saharna, Dobruşa, pentru că, iniţial, am început-o cu Moldova.

– Care e bugetul alimentar al familiei?
– Obişnuim să mâncăm acasă. De aceea, piaţa o fac o dată în săptămână, din lipsă de timp, desigur. Nu am calculat niciodată, nu suntem foarte cheltuitori, dar nici nu pot să zic că economisim pentru mâncare.

– Ce vă place să gătiţi şi ce mâncare preferă soţul dvs.?
– Ne place mâncarea la cuptor. Avem acasă ulcele din lut şi pregătim foarte des: cartofi scăzuţi, sarmale, friptură cu mămăligă sau peşte prăjit. Sarmalele sunt mâncarea noastră preferată. Oricât am fi noi de europeni, bucătăria tradiţională e cea mai dorită în casa noastră.

– Cine sunt nănaşii dvs. de cununie?
– Ion şi Lilia Diacov.

– Şi cum sunt ei pentru dvs.?
– Sunt nişte oameni extraordinari. Mereu am găsit la ei un sfat şi un răspuns la întrebările care ne frământă.

– Câţi fini aveţi şi cine sunt ei?
– Avem trei fini. Sunt plecaţi peste hotare.

– Vă mai sună?
– La toate sărbătorile. Vara, când se întorc, ne vedem neapărat.

– Frecventaţi biserica des?
– Nu, dar avem credinţa în noi. Din păcate, nu prea avem timp să mergem des la biserică. Prefer să intru într-un locaş sfânt când sunt singură. Să aprind o lumânare, că n-o fac pentru altcineva, o fac pentru mine.

– Sunteţi pentru sau împotriva avorturilor?
– Asta e libera alegere a fiecărei femei. Nu condamn avortul.

– Ce credeţi despre homosexuali?
– La fel. Fiecare om are dreptul să-şi facă alegerea în viaţă. Desigur, mi-aş dori ca bărbatul să fie bărbat şi femeia – femeie.

– Unde vă place să vă odihniţi?
– La mare, la munte, într-un oraş nou pe care nu-l ştim, într-un loc unde să fim numai noi, ca să putem acorda timp unul altuia, să nu funcţioneze telefoanele şi să avem timp pentru noi.

– Citiţi ziarele?
– Foarte rar. Mai mult sunt pasionată de cărţi. Ziarele le citesc pe internet. Neapărat citesc TIMPUL, „Adevărul”, „Apropo Magazin”. Mai demult, îmi plăcea „Argumentî i faktî”, acum – nu.

– Ce salariu aveţi? Vă ajunge?
– Salariul e mic şi nu ne ajunge, dar încercăm să ne descurcăm. Ne străduim să lucrăm mai mult, dar nu ne axăm pe partea materială, ci pe cea spirituală. Mă bucur că şi copiii noştri pun mai mult preţ pe valorile spirituale. De aceea suntem aici şi nu vrem să plecăm din ţară.

– Ce slăbiciuni aveţi?
– Desigur, am slăbiciuni, dar încerc să le depăşesc.

– Ce nu vă place la femei?
– Invidia. Atât la femei, cât şi la bărbaţi.

– Credeţi în visuri?
– Da. Shakespeare spunea că cuvintele fără gând nu ajung la cer. Dar eu cred în vise şi mă bucur că, de cele mai multe ori, ele s-au împlinit.

– Dacă aţi relua viaţa de la început, la ce aţi renunţa?
– La nimic. Nici chiar la greşeli, pentru că datorită lor am însuşit lecţia vieţii.

– Ce aţi visat să deveniţi când eraţi copilă?
– Actriţă. Fiica, la început, n-a dorit, dar a ales pe urmă actoria. Şi ginerele nostru, Sergiu Plângău, e actor. Nicoles încă nu ştie ce va fi, dar, probabil, va alege ceva tot aproape de artă.

– Doamnă Focşa, vă mulţumim pentru interviu.