Cum este să fii soţul ministrului Valentina Buliga

Ea mereu apare la televizor, numele ei este tipărit în ziare, iar el pare să fie pe lângă ea… un muritor de rând. Spune însă că nu l-a atins virusul vedetismului şi nu arde de nerăbdare să apară în lumina reflectoarelor. Chiar dacă are o soţie veşnic ocupată, pe care nevoia o obligă să stea mai mult la muncă decât acasă, „umbra” pe care el o preferă şi viaţa tumultoasă de politician fac casă bună. Dovada sunt cei peste treizeci de ani pe care Valentina Buliga şi soţul ei, Alexei, i-au petrecut braţ la braţ. Şi azi, spune Alexei, continuă să o iubească, la fel ca în acea zi de sâmbătă din anul 1980 când a văzut-o pentru prima oară.

Alexei Buliga s-a născut în raionul Făleşti, în satul Bocşa, la 1 ianuarie 1957. Este inginer constructor de specialitate. În prezent, e vicedirector într-o firmă particulară. Nu face business, se consideră un simplu angajat şi un bărbat împlinit.

– Nu v-aţi dorit să fiţi şi dvs. în vizorul presei şi al publicului?
– Sunt o persoană mai retrasă, un pic mai în umbră. Şi apoi, nu mi-am pus un asemenea scop în viaţă – să mă arăt lumii.

– Cum este să fii soţul ministrului Valentina Buliga?
– Sunt mândru că o am lângă mine de mai mult de trei decenii. Sunt fericit, pentru că Valentina este o femeie inteligentă, harnică, frumoasă, deşteaptă şi un profesionist în materie de politică.

– Dar nu vă este dor de ea? Bănuiesc că este mai des la serviciu decât acasă…
– Într-adevăr, e foarte ocupată, iar când ajunge acasă văd că este epuizată. Îi simt lipsa în multe zile când nu este acasă. Chiar acum este plecată la Geneva, într-o delegaţie. Uneori se întâmplă să am nevoia să discut cu ea de urgenţă, iar ea să fie ocupată şi să nu-mi răspundă. Dar este o zicală la moldoveni: „Dacă ai intrat în joc, trebuie să joci până la urmă”.

– Îi daţi sfaturi în materie de politică?
– Da. Un ochi din afară vede lucrurile altfel. De aceea, uneori, un sfat se dovedeşte a fi necesar.

– Cum v-aţi cunoscut?
– A fost foarte demult, în 1980, într-o seară de sâmbătă. Eram în autobus, veneam de la serviciu. Pe atunci lucram în oraşul Făleşti şi plecam în satul meu de baştină. Acolo am observat-o. M-am apropiat, am discutat, ca peste un an să facem o nuntă frumoasă. M-a atras prin tandreţea şi fineţea ei. Este femeia de care nu poţi să nu te îndrăgosteşti.

– Vă ascundeţi vârsta?
– Nu. Femeile o fac mai des (râde). Am 55 de ani.

– Vă temeţi de bătrâneţe?
– Bătrâneţea este inevitabilă. Sunt etape ale vieţii pe care trebuie să le parcurgi. Cu acest gând trebuie să ne împăcăm cu toţii. Nu poate să-ţi fie frică de bătrâneţe, dacă ai alături oamenii dragi care sunt gata să te susţină oricând.

– Dar de moarte vă este frică?
– De moarte – da! De fapt, mi-e frică de un sfârşit violent. N-aş vrea să mor în chinuri. Mi-aş dori să am o moarte uşoară. Dar viaţa şi moartea ne sunt date de la Dumnezeu, de aceea trebuie să le acceptăm.

– Vă place să munciţi?
– Da. Pe lângă faptul că sunt angajat cu normă întreagă, îmi fac timp să trebăluiesc şi pe acasă. Noi avem casă la curte, adică degeaba nu poţi sta. Avem viţă-de-vie, o seră mică în care creştem legume şi multe flori.

– Ce pasiuni aveţi?
– Mi-ar plăcea mai mult să călătoresc, iar de curând am revenit la un obicei practicat în trecut – pescuitul.

– Ce vă place cel mai mult la soţia dvs.?
– Inteligenţa. Mă mândresc cu faptul că este un politician de excepţie. Reuşeşte să se ocupe de toate şi nu obişnuieşte să-şi paseze obligaţiile subalternilor săi.

– Cine sunt naşii dvs.?
– Pe timpurile când noi ne-am căsătorit era un obicei de a lua două, trei sau chiar patru perechi de nănaşi. Prima pereche de naşi este formată din sora mea mai mare şi soţul, altă pereche de nănaşi este unchiul Valentinei şi soţia acestuia.

– Câţi fini aveţi?
– Avem două perechi de fini. Aceştia sunt nepoţii mei şi soţiile lor, dacă e vorba de fini de cununie, că de botez avem o mulţime.

– Ce apreciaţi la femei?
– Apreciez înţelepciunea, frumuseţea, fineţea.

– Ce nu vă place la femei?
– Nu-mi place mândria exagerată. Detest aroganţa şi la bărbaţi, dar la femei cu atât mai mult.

– Ce nu vă place la soţia dvs.?
– Că munceşte foarte mult, acesta fiind motivul pentru care e prea ocupată.

– Cât de des mergeţi la biserică?
– Mergem des la biserică. Ce-i drept, nu atât de des pe cât ne-am dori, dar la sărbătorile cele mai mari mergem neapărat. Vizităm des şi mănăstirile noastre, care sunt de o frumuseţe rară.

– Ce credeţi despre homosexuali?
– Dumnezeu a creat femeia şi bărbatul, care prin dragoste îşi continuă rodul. Aşa este corect şi creştineşte.

– Unde vă place să vă odihniţi?
– Nu prea avem timp de odihnă, din cauza specificului muncii soţiei mele. Preferăm marea, dar şi în Moldova noastră există multe locuri pitoreşti. Am descoperit cu ceva timp în urmă şi Sicilia, un loc de paradis, unde, de altfel, locuieşte şi fiica noastră, Cristina.

– Ce slăbiciuni aveţi?
– Bucatele gustoase (râde).

– Care este mâncare dvs. preferată?
– Plăcintele cu mărar, coapte pe tavă şi colţunaşii de casă cu cartofi şi cu brânză de oi.

– Ce calitate vă lipseşte, dar aţi vrea să o aveţi?
– Mi-ar plăcea să fiu mai hotărât, mai principial în unele situaţii.

– Ce faceţi când sunteţi supărat?
– Mă supăr rar de tot. În caz de conflict – păstrez tăcerea şi doar după ce reuşesc să mă liniştesc, revin la problemă.

– Aţi accepta să lucraţi despre hotare?
– Dacă aş fi mai tânăr, da. Dar pot spune că sunt mulţumit şi de viaţa pe care o am aici, alături de familie.

– Dacă aţi avea ocazia să luaţi viaţa de la început, la ce aţi renunţa?
– De renunţat nu am la ce, dar mi-aş mai fi dorit un copil.

– Ce ziare citiţi?
– O să credeţi că vă fac publicitate, dar eu chiar citesc TIMPUL, mai citesc „Jurnal de Chişinău”, „Novoe Vremea” .

– Ce posturi TV priviţi?
– „PRO TV”, „Jurnal TV”, „Prime” şi „Publika”.

– Aveţi un actor preferat?
– Boris Novikov. Mi-au plăcut mult rolurile lui, mai ales în filmul „Umbrele dispar la amiază”. Îl respect şi pe Vladimir Tolokonikov. Îmi place mult Mihai Volontir, îl consider o mândrie şi o legendă a filmului moldovenesc.

– Un scriitor preferat?
– Îmi place Bulgakov.

– Ce visaţi să deveniţi când eraţi mic?
– De mic am vrut să mă fac aviator, dar după ce am făcut serviciul militar mi-am dorit foarte mult să devin actor. „Muza” mea a fost Florin Piersic. Foarte mult mi-am dorit să fac actorie, dar pe atunci aveam prea puţini bani şi nu mi-am permis să studiez la o astfel de şcoală.

– Cum vedeţi instituţia pe care o conduce consoarta dvs.?
– RM este o ţară săracă, iar cu bani puţini nu poţi face prea multe. Mulţi cred că ministrul Buliga trebuie să le dea pensii şi compensaţii mai mari. Dar acest lucru nu-l decide ea. Pot să afirm cu certitudine că puţini bărbaţi s-ar încumeta să facă munca pe care o face soţia mea. Dar ea reuşeşte, deoarece munceşte mult şi este foarte responsabilă.