Între daci şi romani. Auzim de multe ori vorbindu-se despre tineri care refuză să îşi asume latinitatea şi se declară daci. Încă de când eram copii, aveam teorii legate de forma lobului urechii, formă care – spuneam noi – demonstrează dacă suntem daci sau romani.
Recunosc că şi eu, nu ştiu de ce, de când eram copil, visam că sunt dacă şi îl uram pe Traian. Logica era simplă: el a venit de undeva şi ne-a bătut, fiindcă în mintea mea de atunci, chiar dacă înţelegeam că oamenii s-au amestecat cu timpul, eu eram de unde m-am născut (fosta Dacie), el era de unde a venit. De vreme ce eu m-am născut pe un fost teritoriu dacic, însemna că eu mă trag din daci.
Evident, acest mecanism de gândire al copilului ce eram, a condus implicit la o antipatie feroce împotriva italienilor (care erau romani după acelaşi principiu de mai sus) şi a tuturor invadatorilor: unguri, ruşi, turci, tătari. Deşi dacii au fost cei învinşi, era normal să cred că dacii au fost mai curajoşi şi mai puternici. Decebal era eroul, Traian – contra-eroul sau personajul negativ al acestei poveşti. Când am crescut mare, am înţeles diferit lucrurile, dar undeva, în adâncul sufletului, mi-am păstrat simpatia pentru daci şi antipatia pentru romani.
Însă zilele trecute am văzut pe evz.ro că italienii au făcut o petiţie pe internet prin care cer scoaterea României din Uniunea Europeană, deci a românilor din Italia. Bineînţeles că adiţional au înjurat în fel şi chip românii. Şi să nu uităm că majoritatea moldovenilor care lucrează în Italia au plecat acolo cu acte româneşti, după ce şi-au luat cetăţenia română. Astfel, vrând-nevrând, sunt în aceeaşi luntre cu fraţii de peste Prut.
Din această cauză mi-am reamintit de dispreţul meu faţă de urmaşii Romei. E drept că atunci eram copil, însă, pare-se, la fel de necopţi sunt şi italienii. Ei uită că situaţia lor economică e din ce în ce mai precară, că nu sunt foarte departe de situaţia grecilor şi că, dacă s-ar întoarce toţi românii şi moldovenii de acolo, ar da-o în bară de tot cu economia lor.
Ce au mai uitat italienii? Că până nu demult făceau cozi să se angajeze la restaurante în Germania, fiindcă nu trăiau bine în ţara lor, că au fost printre primii care s-au înghesuit în România postdecembristă, mituind în stânga şi în dreapta să îşi facă firme-fantomă şi să se umple de bani peste noapte (iar acum acuză România de corupţie, de parcă mituitorul e mai curat moral decât mituitul!), că umblă să îşi angajeze emigranţi în firmele lor pe care îi plătesc la negru ca să scape de impozite.
Rasismul lor mă face să mă întreb dacă România e sub semnul întrebării în UE sau dacă nu cumva Italia. Deci, domnilor europeni, ce caută rasiştii în UE? Aştept, cu încredere, o atitudine din partea Uniunii Europene. Nu e de râs că tocmai la francezi, italieni şi spanioli – fii ai lui Traian – au emigrat cei mai mulţi români care sunt acum acuzaţi de infracţiuni? Să îşi acuze proasta lor administrare, că nu întâmplător în Germania lucrurile merg strună.
