I. Introducere
Acolo la Nistru, lângă o țară unde clopotele turlelor nu mai sună ca să cheme pe credincioşi la rugă, de unde se aud adesea cuvinte ce pot amăgi pe unii, biserica noastră pravoslavnică ortodoxă, întărindu-se pătrunzând cu adevărat sufletele tuturora, are acest rol covârşitor de a oferi românismul, de a-i da puterea, de a-l face nepieritor.
(Din discursul M. S. Regelui Carol al II-lea ţinut cu ocazia instalării P. S. Episcop al Ismailului și Cetăţii Albe, Dionisie Erhan).
Odată cu reluarea raporturilor diplomatice între România şi Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste (9 iunie 1934), în viaţa românilor de peste Nistru începe o nouă epocă. Aceasta se justifică cu atât mai mult, cu cât nu poate fi vorba de o apropiere între cele două state – şi lumi – de pe malurile Nistrului, atâta vreme cât între ele se interpune situaţia neclarificată încă a fraţilor noştri de acolo.
Al doilea fapt ce readuce în discuţie problema transnistrenilor este aniversarea de anul acesta a primei decade de la înfiinţarea tinerei Republici Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti (19 aprilie 1925).
Aceste motive ne îndrituiesc ca în cele ce urmează să reamintim câteva date şi cifre ale stărilor de peste Nistru culese din materialul geografo-politic relativ abundent, ce s-a publicat asupra acestor chestiuni.
II. Românii în URSS. Evoluţia lor ca minoritate etnică
Nestru, Nestru apă blăstămată
Di când pi tini ti-am trecut
Şî la Bug m-am dipărtat
Tu din mal în mal ai crescut
Şî pi frațîi gnei din Moldova nu-i mai pot vide
Tot din pricina ta…
(Dintr-un cântec popular transnistrean)
1) Vechimea lor. În Uniunea Sovietică se întâlnesc români începând de la malul Nistrului spre răsărit. Teritoriul ocupat de ei se poate schematiza la forma unui triunghi isoscel cu baza la Nistru, între localitatea Movilău şi liman (vezi harta răspândirii românităţii transnistrene). Pe toată această distanţă, stânga Nistrului e formată aproape exclusiv din sate româneşti. Înălţimea triunghiului ar coincide cu zona de contact între stepă şi pădure, pe linia Dubăsari – Olviopol (astăzi Pervomaisk), iar vârful triunghiului ar fi pe undeva dincolo de Bug, în jurul Târgului Elisavetei (Elisavetgrad; astăzi Zinoviesk), cam la vreo 250 km spre N. E. de Nistru (Dubăsari). În limitele acestui triunghi trăieşte majoritatea românilor transnistreni. În afara lui şi împestrițaţi cu grupe de ucraineni, germani, tătari, mai trăiesc şi alte pâlcuri de români, din ce în ce mai răzleţi, către Nipru şi dincolo de el până la Volga.
Dacă se consideră regiunile pericarpatice ca leagăn de dezvoltare al poporului român, atunci e firesc că primele menţiuni despre aşezările româneşti pe stânga Nistrului apar încă din sec. XII. Nicheta Koniates pomeneşte, în 1164, de existenţa unor volohi sau bolohoveni în Podolia. O întreagă provincie s-a numit Volhinia, după numele locuitorilor ei, volohi, aşadar un fel de Ţară Românească.
Românii coborând pe văile munţilor, după ce au ocupat întreg podişul moldovenesc, s-au prelins şi peste Nistru, astfel că la descălecatul Moldovei exista şi o românime transnistreană. În vremea aceea, tot ţinutul dintre Nistru, Bug şi Nipru era aproape pustiu, aşa că vorbind despre prima populaţie stabilă a acelor locuri trebuie apăsat asupra românilor, ca primii ocupanţi. Dacă vechimea lor pe aceste plaiuri şi aşezarea lor mai înaintea altor neamuri n-ar fi mare, ar fi greu de admis că ei ar fi putut ocupa o țară străină, cu cele mai rodnice locuri şi anume în lungul apelor. Moldovenii au întins plugăria peste Nistru; ei au fost cei dintâi podgoreni pe malul stâng al fluviului și cei dintâi oameni statornici.
În măsura apropierii de zilele noastre, aşezările peste Nistru se înteţesc, astfel că până la sfârşitul sec. XV, întreg malul stâng al Nistrului devine românesc. Trecerile se efectuau pe la vaduri bine cunoscute, cum sunt Vadul Raşcu, din faţa comunei cu acelaşi nume din Transnistria şi celebrul Vad al lui Vodă, din dreptul celui mai mare cot al Nistrului şi pe unde se crede că însuşi Ştefan cel Mare ar fi trecut Nistrul. Cu toate că acei care au stăpânit politiceşte stânga Nistrului au fost ba polonezii, ba tătarii, totuşi în toate vremurile Nistrul a fost un râu curat românesc.
Cele mai temeinice colonizări de români s-au făcut, însă, în jurul anului 1679, când Duca Vodă pe lângă domnia Moldovei, mai capătă de la turci şt hatmania Ucrainei. Românii şi, în special, cei de ramură moldovenească se îndesiseră atâta, încât pe la 1600, unul din drumurile cele mai bătătorite de cazaci se numea Şleahul moldovenesc. Drumul acesta formează cumpăna de ape între Nistru şi Bug şi pe el s-a construit azi linia ferată Odesa-Kiev. De la Duca Vodă, capetele de pod peste Nistru au rămas în posesia Moldovei, chiar şi după venirea stăpânirii ruseşti în Ucraina, care are loc în vremea Ecaterinei a II-a, la 1791. La acea dată, în Ucraina hanului, se aflau numai 67 de sate, dintre care 49 moldoveneşti, restul greceşti, armeneşti ori tătăreşti. Până la sfârşitul sec. XVIII, la Nistru, în nişte ţinuturi în care românii sosiseră cu cel puţin 4 secole mai înainte, nu se pomeneşte nici urmă de populaţie stabilă ucraineană sau rusă. Înseşi oficialităţile ruseşti constată că, de pe la 1751, încep să se întemeieze colonii străine, anume sârbi, moldoveni și valahi. Tot de la Constantin Duca a rămas obiceiul păstrat până către 1800, ca mitropoliţii de Brăila (Proilava) să hirotonească preoţi în Transnistria. Românii se îndesiră peste Nistru în aşa mare măsură, încât cu siguranţă au deznaţionalizat multe din poporaţiile conlocuitoare. Înșişi cazacii conţin o bună porţie de sânge moldovenesc (A. Dragomanov). În veacurile XVI-XVIII, nu numai că majoritatea oraşelor Ucrainei şi Podoliei (Balta, Ananiev, Oviopol, Cameneţ etc.) posedau un important contingent românesc, dar au fost chiar oraşe înfiinţate de moldoveni; e cazul oraşului Grigoriopol, al cărui vechi nume românesc este Ciorna (de la smochină), apoi cazul Tiraspolului, numit la început Sucleia, iar azi Tirişpole, pe urmă cazul Roşcovului, fondat de boierul Raşcu şi reşedinţă a principesei Ruxandra Lupu, şi în fine cazul Movilăului, întemeiat de Movileşti (Vodă Ieremia), a căror strânse raporturi cu polonezii sunt foarte cunoscute.
.jpg)
În afara colonizărilor benevole, Transnistria cunoaşte şi importante colonizări forţate, făcute de ruşi în timpul războaielor ruso-turce şi mai ales după raptul din 1812, când Transnistria a căpătat chiar pentru o vreme numele de Moldova nouă (V. Harea). Se pare că acestor colonizări forţate se datoresc satele aşezate dincolo de Bug şi de Nipru.
Datele istorice sunt prea abundente pentru a nu admite că, în decursul secolelor, s-a produs o continuă scurgere a românilor peste Nistru.
2) Compoziţia elementului românesc. Strânsa vecinătate de Moldova e prea elocventă pentru a mai demonstra că majoritatea populaţiei româneşti de peste Nistru e de sămânţă moldovenească. Asta a şi făcut să se generalizeze numele de moldoveni pentru transnistreni, care nu toţi sunt moldoveni.
În al doilea rând, după moldoveni vin ciobanii ardeleni: Mocanii, al căror număr dacă nu covârşeşte pe al moldovenilor, e totuşi destul de impozant spre a fi luat în considerare şi a căror vechime e poate tot atât de mare ca şi a moldovenilor. Dovadă: încă din sec. XIII găsim mocani – poate şi Ţuţuieni dinspre Sibiu – cutreierând stepele ruseşti cu turmele numeroase (Smochină). Şi obiceiul acesta a dăinuit până în 1918. Crimeea e plină de mocani şi astăzi (peste 7 000), iar despre ei, numiţi şi sotniki voloskie (căpitani valahi) se vorbeşte încă din sec. XVIII (Tomaschek).
Dacă în Transnistria plugăria şi pomicultura au făcut-o moldovenii, cine alţii decât ardelenii erau păstori mai vajnici? Câte sate cu numele Stâna, Urla ori Ciobanov nu mai există încă? Erau şi drumuri; şleahul bacilor, ducea de la Dubăsari (loc de trecere pe dubase) la Doroțca (Harea). Altul era drumul baciului, pleca de la târguşorul de pe Nistru, Iagorlâc, pe numele lui vechi: Unghia Oaiei şi mergea până la Băcloaia, din Crimeea tătărască, pe vremuri un vestit centru pastoral. Dacă celor două elemente principale: moldoveni şi transilvăneni, adăugăm grupe mai mici de munteni, dobrogeni şi chiar macedoneni, a căror prezență e trădată prin numiri de sate, uşor se poate înțelege că la popularea Transnistriei au contribuit sub conducerea moldovenilor toate ramurile poporului românesc.
3) Aşezările omeneşti. Cele mai temeinice şi mai curate aşezări au fost satele, fie înfiinţate, fie ocupate de români. Acestea există încă în mare număr. Astfel, harta lui Alexis Nour însemnează numai între Nistru și Bug peste 400 de sate româneşti, pentru a mai rămâne dincolo de Bug şi mai departe, încă vreo sută de sate. Interesante sunt numirile acestor sate, căpătate fie după felul locului în care s-au aciuit localnicii, fie după numele întemeietorului boier, ori al locului de baştină a populaţiei colonizate, după cum mai sunt sate care, deşi poartă nume românesc, s-au înstrăinat, precum altele cu numiri străine – în speţă tătărăşti – care s-au românizat.
Iată câteva exemple din fiecare categorie:
a) Sate botezate după felul locului: Pietroasa, Chetrosu, Găvănosu, Chiscu Lung, Valea Adâncă, Sărăței (Hârjeu). Cel mai răzleţit sat românesc se cheamă Glodoși şi e dincolo de Nipru, cam la 500 km depărtare de ţară.
b) Sate ce poartă numele boierului întemeietor: Cantacuzinăuca, Brâncoveanova, Balaşeuca, Filodorovca; dincolo de Bug e satul Şerbani.
c) Sate ale căror nume trădează originea locuitorilor: mai întâi cele cu numele generic de români: Volohi, Voloscala (Belacleia), Voloșca (Pisarevca). Apoi cel care arată de unde au venit aceşti români, fie cu numiri de comune din România, fie cu numirea provinciei: Vaslui, Botușani, Soroca, Lăpuşna, Tecucia (peste Bug), Severinauca, Braşoveanovca; ori Moldavca, Moldovanca, Olteanca, Dobrogeni, Macedonova; de asemenea clasicul nume al lui Traian, mai frecvent dincolo de Bug, sub toate variantele: Traiani, Trotanca, Troianovca.
d) Sate româneşti cu numiri străine: Tartâc, Taşlâc, Tocmazeia, Carahan.
e) Sate înstrăinate cu numiri româneşti: Catărău, Parcant, Plosca (un nume foarte obişnuit).
f) Dar satele cu cele mai pitoreşti nume sunt satele neaoşe moldoveneşti: Domniţa, Grebănosul, Djugastra, Vidra, Vadul Turcului, Dubău, Doi Bani, Bursuci, Valea Hoţului, Şăpte Rediuri, Perişori, Mălăeşti, Malul Roşu, Cucul, Moşnegi, Vâsca Mare (peste Bug) etc.
Oraşele şi-au pierdut caracterul românesc de odinioară. Abia dacă mai sunt câteva care mai au încă români: Roşcovul, Dubăsarii (Dubossar), Ciorna (Grigoriopol), Tirişpole (Tiraspol), Balta, Ananiu (Ananiev) Iagorlâc (Igurluc) (după Smochină). Totuşi, în acestea, chiar şi celelalte naţionalităţi conlocuitoare ştiu româneşte. Sunt cazuri când ruşii căsătoriţi cu românce devin moldoveni şi familii cu nume ca Tcaciuc, Gorodenco, Tabunscic, se recomandă ca atare.
4. Numărul transnistrenilor. E aproape imposibil de precizat numărul real al românilor transnistreni. Toate cifrele care se dau, sunt simple evaluări aproximative, care suferă exagerări într-un sens sau altul, după cum autorii sunt ruşi sau români; nu există doi autori care să indice aceeaşi cifră. Ceea ce se ştie sigur, este că românii transnistreni sunt mulţi.
Primele preciziuni statistice oficiale ruseşti apar la începutul sec. XIX. Cei mai numeroşi români sunt indicaţi în următoarele guvernăminte: Cherson, Podolia, Ecaterinoslav (astăzi Dniepropetrovsk) şi Crimeea. Într-o sută de ani s-au efectuat 5 recensăminte:
1834 – 92 185 români (lipseşte Crimeea)
1859 -109 660 (numai în Cherson)
1897 -184 927 (toată Rusia)
1900 – 279 201 (lipseşte Crimeea)
17.XII.1926 – 271 411 (întreagă URSS)
De la început se constată că statisticile ruseşti păcătuiesc prin măsluirea realităţilor. Înşişi ruşii se trădează când afirmă în1859 că: Din numărul străinilor guvernământului Hersonului, moldovenilor le aparţine primul loc. Ei se găsesc în tot judeţul, dar de preferinţă în Elisavetgrad și Judeţele de dincolo de Bug (spre Nistru), în care au început să se aşeze încă de la jumătatea secolului trecut (pe la 1750). În aceste patru judeţe (Elisavetgrad, Tiraspol, Ananiev, Odesa) ei formează 18-20% din totalul populaţiei. „Pe malul Nistrului, populaţia românească poate fi considerată în mod decisiv dominantă şi apoi ca cea mai veche, deoarece ceilalţi emigranţi au apărut aici mai târziu decât moldovenii.
Apoi o altă afirmaţie, din 1897: Drept moldoveni au fost trecute persoanele care au răspuns la recensământ în limba natală. Aşadar, au fost declaraţi moldoveni numai românii care nu ştiau altă limbă decât româna; dar ceilalţi – poate peste 50% – n-au fost trecuți oare ca alt neam?
Erorile strecurate intenţionat în statistici reies mai bine privind numai guvernământul cel mai românesc, al Chersonului:
1834 – 75 000
1859 – 109 660: populaţia creşte cu 34 660 suflete
1897 – 147118: populaţia creşte cu 37 458 suflete
1900 – 210146: populaţia creşte cu 63 028 suflete
1926 – 244 831: populaţia creşte cu 34 685 suflete
Să admitem ca fidelă realităţii prima statistică – luată ca punct de plecare. E ciudat de admis că în primii 25 de ani scurşi între primul şi al doilea recensământ, populaţia românească a crescut cu 34 660 suflete şi în următorii 40 de ani (1859-1897), românii deşi mai numeroşi – să crească cu numai 37 458. E, apoi, imposibil ca o populaţie, care în 40 de ani se înmulţeşte cu 37 000, în abia 3 ani (1897-1900) să sporească cu 63 000. În sfârşit, ultima nedumerire: între 1900 şi 1926, deci într-un sfert de veac, asistăm la o creştere de 35 000 suflete, adică egală cu creşterea pe acelaşi interval de timp, cu 100 ani în urmă, când românii nu erau decât a 3-a parte din cei care trăiesc astăzi. Toate acestea silesc a lua în considerare toate statisticile numai cu titlu de informaţie.
Aşadar, lipsind orice bază ştiinţifică demnă de încredere, e firesc de înţeles de ce se pluteşte în dubiu când se vorbeşte despre numărul transnistrenilor. Evaluările variază foarte mult între Ştefan Ciobanu, care admite existenţa a 500 000 români transnistreni, V. Horea – cu peste 620 000, Ştefan Meteș – cu 630 000, T. Hotnog cu peste 800 000 şi N. P. Smochină – credem exagerat – cu peste 1 200 000 .
Sigur e că în teritoriile situate între Nistru şi Bug, între Bug şi Nipru, peste Nipru, în Crimeea sau împrăştiaţi după război în restul Uniunii sovietice, trăiesc astăzi – cu siguranţă – peste o jumătate de milion de fraţi obidiţi de ai noştri.
III. Rostul geopolitic al RASSM
Bolșevismul nu este altceva decât un pachet de dinamită pentru întreaga lume creștină. (AS.R. Principele Paul, Primul Regent al Iugoslaviei).
1) Cum a luat naştere republica. Primul fapt care a surprins pe moldovenii transnistreni, în 1917, a fost că, de aici înainte, Nistrul trebuia să formeze o graniţă. Ei nu erau deprinşi cu acest lucru, întrucât întotdeauna – chiar şi după anul 1812 – moldovenii dintr-o parte şi cealaltă a Nistrului, duceau o viaţă comună cu legi comune. Obiceiul pământului a stăruit la transnistreni până la introducerea dictaturii proletare.
Înflăcăraţi de dreptul de autodeterminare al popoarelor, studenţii moldoveni din Kiev, în primăvara lui 1917, cer unirea tuturor românilor într-un singur stat naţional. În decembrie acelaşi an, la Tiraspol, se ţine un congres al moldovenimii transnistrene, în care se hotărăşte „să ne soiudinim (unim) cu fraţii noştri din Moldova“, că „oamenii de la ţară ne-au trimis cu aiastă vorbă şi cu aiasta ne aşteaptă pe noi la sate“. Cu această ocazie se cere românizarea şcolii, bisericii şi justiţiei din „Ucraina moldovenească“. Congresul rămâne însă fără consecinţe. Anul următor, Asociaţia învăţătorilor din Tiraspol formează o secţie moldovenească; ea reuşeşte, în toamna lui 1918, să deschidă şcoli româneşti în 10 sate. Situaţia rămâne nehotărâtă până la 1 august 1923, când sovietul comisarilor poporului ucrainean decretează ucrainizarea întregului aparat de stat. Această nouă situaţie periclita însăşi existenţa românilor, ca minoritate etnică. În faţa pericolului ce-i ameninţa cu ucrainizarea, vedem din nou laolaltă pe toţi transnistrenii.
La 1 Mai 1924, la Odesa, apare primul ziar Plugarul Roșu, prin care tot poporul moldovenesc cerea o republică naţională. La 3 septembrie, are loc o mare adunare la Balta, unde românii cer drepturi naţionale. La 10 octombrie, delegatul românilor pretinde Comitetului Executiv Central (CEC) pan-ucrainean, înfiinţarea republicii. Autorităţile îngrijorate de agitaţia din rândurile moldovenilor – cu toată solitudinea – două zile mai târziu le aprobă cererea, cu următoarea rezoluţie: Având în vedere voinţa ferm exprimată a muncitorilor și ţăranilor din Moldova Sovietică… hotărăște să se înfiinţeze în graniţele republicii socialiste sovietice ucrainene o republică autonomă socialistă moldovenească (RASSM). În lunile următoare, se pregăteşte convocarea primului congres pan-moldovenesc. Acesta se întruneşte la Balta, la 19 aprilie 1925, spre a ratifica constituţia republicii şi graniţele ei. Această zi reprezintă, aşadar, data de naştere a republicii moldoveneşti, care a luat fiinţă din strădania depusă de moldoveni cu gândul de a-şi păstra neatinse graiul strămoşesc şi fiinţa etnică.
De acord cu d-nii M. Florin şi N. Smochină, trebuie să recunoaştem că republica moldovenească n-a fost creată de Soviete cu scop de propagandă împotriva României, ci a fost creată de moldoveni în nădejdea păstrării celor mai sfinte lucruri cu care se naşte un om. Dacă speranţele puse de moldoveni în republica lor au fost rând pe rând spulberate, apoi răspunzători de acestea nu pot fi făcuţi moldovenii, ci autorităţile bolşevice. Că hotarele republicii nu cuprind decât un relativ mic număr din românii transnistreni, că posturile de conducere sunt în mâna unor oameni care n-au avut nimic comun cu republica, vinovat nu poate fi decât partidul comunist.
Republica Moldovenească, de o formă triunghiulară, se întinde în lungul Nistrului, de la sud de oraşul Soroca până în apropiere de liman. În interiorul Ucrainei se învecinează la nord cu ocrugul Tulcinsk, iar la est cu ocrugurile Pervomaisk (Oviopol) şi Odesa. Suprafaţa republicii, în 1925, de 7 516 km2, a fost mărită, în 1926, la 8 288 km2 şi, în 1934, la 8 434 km2. Administrativ, republica se împarte în 11 raioane, numite după oraşele de reşedinţă: Camenca, Cruti (mai târziu Codima), Balta, Râbnița, Bârzula, Ananiev, Ocna, Dubăsari, Tiraspol, Grigoriopol, Slobozia. Capitala a fost la început Balta, aşezată în centrul românimii transnistrene; în 1934 s-a mutat forţat la Tiraspol.
Numărătoarea populaţiei s-a făcut în 1920 şi 1926, când s-au găsit următoarele naţionalităţi:
1920 1926
moldoveni 174 266; 172 419
ucraineni 248 942; 277 515
evrei 49 514; 48 564
ruşi 47 487; 48 868
germani 13 172; 13 172
bulgari, poloni 12 217: 10 879
Total 547 598; 569 983
Din aceste cifre, două lucruri sunt bizare: 1. În Republica Moldovenească, moldovenii reprezintă o minoritate etnică, deci gândul bun al moldovenilor de înfiinţarea unei republici naţionale a fost deturnat de oficialităţi, în sensul că s-a creat un hibrid şi 2. După înfiinţarea republicii numărul moldovenilor – în chiar statul lor – scade în loc să crească, fapt ce denotă o stare bolnăvicioasă în sânul acesteia.
2) Câteva stări de lucruri din URSS. Bunăvoinţa arătată de autorităţile sovietice cu ocazia întemeierii republicii moldoveneşti s-a trădat de la început; ele urmăreau să formeze o pepinieră pentru creșterea unei generaţii de români comunişti cu scopul de a-i întrebuinţa la momentul oportun la comunitatea României. De altfel, principiul care stă la baza societăţii bolşevice este tocmai principiul federativ. Sovietele au dezvoltat – chiar forţat – la unele popoare, limba natală cu scop de a aprofunda comunismul. Contrar aşteptărilor, sentimentul naţional trezit, devine tot mai ameninţător regimului.
Pentru a contracara naţionalismul moldovenilor, autorităţile încep să debiteze o seamă de inepţii, prin glasurile câtorva renegaţi. Astfel, creează o societate a refugiaţilor basarabeni, care la primul ei congres, ţinut la Moscova în 1926, ajunge la concluzia că: moldovenii reprezintă o naţie aparte. Iată o perlă: declaraţiile învăţătorului Gh. Bucicşan, şeful Învăţământului: Dacă România afirmă că românii sunt înrudiţi cu noi, aceasta este o minciună sfruntată. Şi afirmaţii ca acestea nu sunt de mirare, când chiar în lucrări ştiinţifice demne de toată încrederea, se afirmă că moldovenii sunt un neam amestecat cu cel slav.
Sau altă perlă: Din punct de vedere cultural, moldoveanul este superior românului, că s-a alimentat din cultura rusă, totuşi se recunoaşte primitivitatea limbii moldoveneşti, ca să se motiveze crearea unei limbi literare moldoveneşti, stâlcite de multe rusisme.
Se deschide un mare număr de şcoli moldoveneşti. În 1925, erau 11 moldoveneşti şi 240 ucrainene; în 1926, găsim 95 moldoveneşti şi 208 ucrainene. Azi sunt peste 100. Ce folos însă că localurile şcolare sunt rele, învăţătorii slab pregătiţi sau străini de neamul moldovenesc şi frecvenţa şcolară e de abia 7% din copii în vârstă de carte.
În decembrie 1926, se înfiinţează la Balta Editura de stat a Moldavii, care tipăreşte în chirilică toate cărţile necesare. Cărţile de şcoală sunt îmbibate de idei comuniste, în schimb nu pomenesc nici o vorbă despre Dumnezeu şi despre originea moldovenilor.
Cităm dintr-o carte de clasa I-a primară:
Basarabia se găseşte pe malul stâng (?) al Nistrului. Ea face parte din Republica noastră Moldovenească. Ea suferă încă Jugul boierilor români, care au ocupat-o cu forța. Ţăranii și muncitorii trăiesc foarte greu; cea mai mare dorință a lor ar fi de a se uni cu Republica noastră, pentru a scăpa de boieri și jandarmi.
Şcoala cea mai înaltă este Academia moldovenească de ştiinţe. Printre preocupările ei de frunte sunt: reconstrucţia aparatului sovietic, structura României fasciste, studiul ateismului etc. Ceea ce surprinde pe conducătorii acestei academii este: idolatria moldovenilor faţă de cultura românească, ignoranţa naţională a lor, că se pretind descendenţi ai Românilor cu care se mândresc atât de mult.
Lupta surdă pornită încă de la întocmirea Republicii Moldoveneşti între Soviete şi transnistreni a intrat într-o fază acută, odată cu anul 1929. Sovietele, care sperau să inoculeze pe moldoveni cu doctrina comunistă, n-au reuşit, iar moldovenii care credeau într-o oarecare autonomie a republicii lor, au văzut că au fost înşelaţi. Noutatea anului 1929 a fost colectivizarea ţărănimii.
Din cauza dârzeniei moldovenilor, pentru a-i paraliza ca forţă socială şi a-i distruge din punct de vedere financiar, ţăranii au fost împărţiţi în trei clase şi învrăjbiţi între ei: culaci, seredniaci şi nezamojnîi.
Culaci sunt ţăranii care posedă 5 ha de pământ. Sunt consideraţi duşmani de clasă ai comunismului şi ca atare nu se bucură de nici un drept; sunt supuşi la munci gratuite şi pentru o vină cât de mică pot fi arestaţi şi averea confiscată în folosul colhozului (gospodărie colectivă). Dacă de ex.: a tăiat o găină înregistrată la selsoviet (sovietul satului) sau n-a declarat numărul exact al pomilor din livadă este judecat şi condamnat fără drept de apel.
Seredniaci sunt ţăranii cu avere sub 5 ha. Ei reprezintă o clasă tolerată până la distrugerea totală a culacilor. Ei au drept de vot, dar nu pot fi aleşi.
Singura clasă privilegiată o formează calicii: nezamojnîi. Ei se bucură de orice drept şi au misiunea de a divulga toate mişcările culacilor şi seredniacilor, fapte pentru care sunt lăudaţi şi recompensaţi. De aici ura de moarte între ţăranii aceluiaşi sat.
Un rol important – dar de-a dreptul imoral – în distrugerea ţărănimii îl joacă organizaţia comsomol (tinerii comunişti) unde se speculează naivitatea copilăriei şi idealismul adolescenţei. Cel mai mare eroism pentru un comsomolist este destăinuirea secretelor părinților, care au ajuns să nu poată discuta nimic în prezenţa copiilor lor.
Cu toate eforturile, Sovietele văzând că nu pot face din moldoveni nişte doctrinari ai comunismului, începând din 1931, au vizat la alte mijloace. În ordinea culturală, s-a introdus alfabetul latin în locul celui chirilic şi se observă tot mai vădit tendinţa de latinizare a limbii moldoveneşti în scopul de a întări legăturile între cele două maluri ale Nistrului, deşi întreaga literatură, chiar și științifică, e dirijată împotriva României.
În ordinea politică, din cauza numeroaselor acte de sabotaj din partea ţăranilor moldoveni, incapabili de a se putea acomoda cu sistemul colectiv, s-a început deportarea în masă a lor în Siberia ori în nordul extrem, celor mai bătăioşi dintre moldoveni nerămânându-le decât să facă moldovenizarea pădurilor nepătrunse din taiga. Peste 100 000 de moldoveni au fost deportaţi, justificându-se câteodată aceasta prin marea desime a populaţiei din Moldova socialistă!
Deportările şi viaţa de sclavie a determinat pe români să înceapă exodul în România, care atinge culmea în iarna anului 1932. Asistăm astfel la masacrele din pădurea Olăneştilor, ori în faţa Tighinei, rămase încă vii în memoria tuturor prin cruzimea cu care au fost săvârşite. E lesne de înţeles că Sovietelor nu le convine să le scape moldovenii fugind peste Nistru, ci se ştie că orice fugar din Uniunea Sovietică este cel mat eficace propagandist contra comunismului.
3) Conducătorii republicii. În această stare de încordare se apropia împlinirea primilor zece ani de la apariţia RASSM. Sovietele s-au convins că moldovenii sunt refractari oricărui spirit comunist, şi atunci au găsit o soluţie fie în exterminarea moldovenilor, fie în deportarea lor; nici chiar prima metodă nu e grea, or ce reprezintă cele câteva sute de mii de moldoveni, faţă de cele 24 milioane de oameni ce au pierit în cei 16 ani de revoluţie bolşevică (Smochină). Destul că în locul eliberat forţat de moldoveni – începând chiar de la malul Nistrului – se fac acum colonizări „cu elemente fidele comunismului”: ovrei, bulgari, ruşi, calmuci etc. Pentru a justifica aceste măsuri radicale, la începutul anului 1934, presa sovietică anunţa descoperirea unui complot naţionalist moldovenesc, care ar fi avut ca scop vinderea Republicii Moldoveneşti României. E bine cunoscut acest procedeu al conducerii comuniste, care atunci când „vrea să scape de anume elemente indezirabile", înscenează imediat un complot.
Pentru ca denumirea de Republică Moldovenească să fie reală, Sovietele încurajează colonizarea ei cu acele elemente vagabonde, fără patrie şi fără morală, care au fugit din România, fiind urmărite de Justiţia civilă şi militară în urma delictelor de tot soiul oamenii aceştia, venind în Moldova socialistă, se declară duşmani pe faţă a tot ce este românesc, defăimând prin presă şi întruniri oligarhia şi burghezia română. Paralel cu încurajarea imigrării acestor comunişti venetici, moldovenii sunt sistematic înlăturaţi de la cârmă ca elemente nesigure (neblagonadiojnîi element) încă din 1932, presa locală, între care şi ziarul Moldova socialistă (fost Plugarul Roşu) constată că persoanele însărcinate cu moldovenizarea, nu cunosc limba moldovenească, iar moldovenilor băştinaşi nu le dau slujbe în propria lor patrie.
Ce folos că preşedintele comitetului central executiv (preşedinte al Republicii Moldoveneşti) este moldoveanul transnistrean Eustahle Pavlovici Voronovici, fost văcar, când toate posturile de conducere efectivă sunt în mâna ne-moldovenilor? Voronovici este masca moldovenimii, tot aşa cum sunt: Ciubar, preşedintele Ucrainei şi Halinin, preşedintele Rusiei. Dar cine a auzit vreodată gura acestor preşedinţi? Ajutorul lui Voronovici este evreul basarabean M. A. Baluh, realul factotum al C.E.C.
Iată acum şi pe ceilalţi demnitari ai republicii – majoritatea numiţi la 12 octombrie 1934 – cu ocazia serbărilor de 10 ani:
Tovarăşul Borisov Ivanovici Starîi, lăcătuş din Tighina, rus, preşedintele sovietului comisarilor norodului (prim-ministru).
Tov. Ghidal Solomonovici Ilcekes, evreu, locţiitor de preşedinte.
Tov. Panicov, comisar (ministru) la finanţe,
Babenco, ucrainian, comisar la agricultură,
Colesnicov, rus, comisar la sovhozuri (ferme de stat),
Şipsman, evreu, comisar la industrie,
V.S. Ghein, comisar la comerţ, numit în locul moldoveanului Vasilie Bine,
Iacov Hodos, evreu, comisar la sănătatea publică,
Barbalat, moldovean, la ocrotirile sociale,
Beleaev, comisar la justiţie şi procuror general al Republicii,
Mihail Iacovlevici Holostenco, evreu, din Ismail, la instrucţia publică,
Abraham Socol, evreu, preşedintele planificării de stat (Gosplan) etc.
Toţi din aceştia sunt moldoveni din RASSM? Doar doi. Unde sunt moldovenii care s-au zbătut pentru înfiinţarea republicii lor? Mai trebuie să mire acum anomaliile provocate de recensămintele din 1920 şi 1926?
Cu prilejul primei aniversări, la serbarea jubiliară din Tiraspol, au participat numeroşi oaspeţi străini, dintre care la loc de cinste a fost aşezată delegaţia basarabeană, compusă între alţii din: I. N. Crivorucov, ocnaş politic (Odessa), Saul Uşerovici, evreu, ocnaş politic (Harcov), vorbeşte în numele „Basarabenilor”, V. O. Dembo, evreu, redactor al rev. Crasnaia Basarabia (Basarabia roşie), cu deviza: Jos mâinile ocupanţilor români din Basarabia. Apoi Ecaterina Arbori; româncă, preşedinte al partidului comunist din România, I. V. Iachtr, evreu basarabean, comandantul armatei roşii (şef de stat major a avut pe M. I. Rabinovici, mort în 1933), Garber şi Moise Gruman, evrei, membri în comitetul de moldovenizare şi latinizare, Rappaport, evreu, Clitman, evreică, reprezentanta pionierilor Moldovei Socialiste, Medovîi, evreu, secretarul comsomolulul R. M. Izrailev, evreu, basarabean, preşedintele Uniunii Industriale, I. G. Bulat, georgian, secretarul partidului comunist din R M. 45 etc. Până şi Dimitrov, bulgar, amestecat în incendierea Reichstagului, este membru de onoare în Asociaţia Basarabenilor.
Cu această ocazie, majoritatea învăţătorilor moldoveni, acuzaţi de românofobie, au fost deportaţi sau înlocuiţi cu alţii ale căror nume sunt mai puţin româneşti, precum: Gotlhberg, Bokacev, Renert, Krelberg, Şaşchis, Galeţchi, Muzâciuc etc.
IV. Concluzii
„Dar pe noi, fraților, cui ne lăsați?” (Toma Jalbă, cuvinte rostite în Sfatul Ţării de la Chișinău, 1918)
„… Vă poftesc să nu-i uitaţi nici pe moldovenii de pe malul Nistrului din stânga”. (Din scrisoarea moşneagului Filimon Marian, adresată în mai 1917 ziarului Cuvântul Moldovenesc din Chișinău).
În ultimul timp constatăm o schimbare netă a politicii Sovietelor. Din agresivii de ieri, devin pacificaţii de azi: intră în Societatea Naţiunilor, reiau relaţiile diplomatice cu vecinii de la apus. Cauza: tamponul germano-japonez. Atitudinea hotărâtă a Germaniei împotriva comunismului şi groaza ruşilor de un război în Extremul Orient. De aceea Sovietele nu pregetă nici un sacrificiu de a lupta pentru întărirea frontului antifascist (comunist). Datoria noastră ca stat este de a profita de această nouă situaţie, dar nicidecum de a crede într-însa.
Ruşii consideră şi acum litigioasă chestia Moldovei de Răsărit, zisă şi Basarabia. Dovadă: harta oficială a Uniunii Sovietice tipărită anul acesta (1935), are dusă frontiera pe Prut, iar nu pe Nistru. Se poate citi de aici, sinceritatea Sovietelor (?!).
Drepturile istorice (Jus primi ocupantis) şi etnice (dreptul de autodeterminare al popoarelor) sunt în favoarea noastră. Ruşii n-au sosit la Nistru nici de 150 ani pe când noi eram la Bug cu secole înainte.
Ruşii au devenit cei mai fervenţi apărători ai status quo-lui; toate pactele internaţionale consfinţesc aceasta. Revizuire înseamnă război, a declarat la Geneva d-1 N. Titulescu.
Acela care revendică teritoriul altuia se gândeşte la război, intervine dl. Fink Litvinov.
Aşadar, URSS trebuie să înceteze a mai afirma că Basarabia, care face parte din RASSM, este provizoriu ocupată de Jandarmii feudalilor români, căci a susţine mai departe acest lucru nu trădează gânduri pacifice, dar tocmai contrariul. Îndulcirea raporturilor de bună vecinătate cu URSS nu poate – şi nu trebuie – să vină decât numai dacă se vor acorda fraţilor noştri de acolo drepturile elementare cu care se naşte un om: limba, credinţa și pământul străbun.
Referindu-ne la soarta în viitor a moldovenimii transnistrene şi atitudinea statului naţional român faţă de o Ucraină independentă, trebuie nu numai să sprijinim o Rusie federativă, ci chiar să împiedicăm dezvoltarea şovinismului ucrainean, întrucât în prima alternativă ruşii au tot interesul s-ajute pe moldoveni împotriva naţionaliştilor ucraineni. În cea de-a doua alternativă, cuvânt hotărâtor într-o Ucraină liberă îl vor avea germanii, în care iredentismul ucrainean îşi pune toată nădejdea.
Suferinţa cruntă pe care moldovenii au avut să o îndure de la Soviete, a avut şi latura ei bună. Dacă Rusia ţaristă ar mai fi durat, cu uşurinţă moldovenii ar fi fost înghiţiţi; astăzi însă redeşteptarea naţională a prins rădăcini, moldovenii îşi dau seama de ceea ce sunt şi cu cât apăsarea de sus este mai aspră, cu atât rezistenţa lor devine mai puternică. Întreaga presă sovietică vorbeşte de şovinismul local, cu tendințe vădite româneşti. Secolul XX, secolul naţionalismului, se resimte şi în URSS. Toate neînţelegerile înlăuntrul partidului comunist sunt înveninate de naționalism şi toate comploturile care sunt descoperite, au la bază lupta ideii naţionaliste contra internaţionalismului.
În ori ce caz însă, şi istoria ne stă martoră, în relaţiile cu vecinii de la răsărit, trebuie să fim călăuziţi de multă prudentă, căci ei – nu odată – s-au arătat nesinceri faţă de pământul românesc, atât de modest ca întindere, dar atât de râvnit.
