Dan Dungaciu: Un gând despre 27 martie 1918, la 97 de ani de la Unirea Basarabiei cu România

Ce e de făcut cu Estul? Cred că prima lecție pe care ne-a servit-o istoria recentă al spațiului estic este că această regiune e mereu surprinzătoare și ne-a luat prin surprindere aproape de fiecare dată. Practic nu ai voie să spui niciodată „niciodată” atunci când e vorba de Est. Nu poți să fii definitiv. Nimeni nu se aștepta, de pildă, la evoluțiile care au loc acum în zonă la frontierele României. E greu să faci ceva rezonabil fiindcă Estul ți-o ia înainte. De aici și lecția: Întotdeauna trebuie să fim un pic mai nerezonabili pentru a înțelege ce se petrece aici, altminteri ne putem înșela cu ușurință.

Am să dau un singur exemplu foarte scurt apropo de rezonabilitate când e vorba despre viitorul Estului. S-a întâmplat în 1912, în România, atunci când se împlineau 100 de ani de la raptul Basarabiei. A reprezentat un eveniment cu o semnificație intensă. Pe de-o parte a Prutului, cea stângă, evenimentul se omagia la scară mare, deoarece Imperiul Țarist se implicase logistic și financiar în evenimente, punând în mișcare pârghiile administrative necesare. Mizând pe propagandă, autoritățile imperiale au organizat o manifestație grandioasă, care pivota în jurul simbolisticii Bisericii Ortodoxe Ruse, care a impus mult festivism, discursuri, inaugurări de statui, piese de teatru etc. În același timp, pe cealaltă parte a Prutului, pe partea dreaptă, se comemora, iar societatea românească era într-o dilemă delicată: cum să se raporteze la acest eveniment, cât de politic să reacționeze? Să notăm că România ar fi fost capabilă să organizeze, logistic, un eveniment comemorativ mult mai vizibil la nivel internațional, așa cum a fost în 1906, când se împlineau 40 de ani de domnie a regelui Carol I, iar aniversarea a fost marcată de organizarea unei expoziții internaționale.

În 1912 a apărut acea tensiune care seamănă un pic cu situația din prezent. Era vorba de o societate care vibra față de frații de peste Prut, fără să știe foarte multe despre ce se întâmplă în Basarabia, coordonată mai degrabă de societatea civilă de atunci, respectiv Liga Română Culturală condusă de Nicolae Iorga care, în raport cu clasa politică, reprezenta un caz singular de angajare în numele Basarabiei. Clasa politică românească de la 1912 făcea tot ce se putea face ca să susțină, într-un fel, comemorarea din partea dreaptă a Prutului, dar, în același timp, era rezonabilă și nu dorea să fie implicată direct în nicio acțiune de comemorare – din rațiuni strategice. Imperiul Rus începea să deschidă relații cu Franța, iniția semnarea unor tratate cu puteri europene, relațiile din Balcani erau complexe, iar România se tot gândea la viitoarea apartenență strategică, în ciuda Tratatului pe care îl avea cu Imperiul Austro-ungar. Rușii au simțit și ei momentul și au acționat, în mod abil: au descoperit în arhivele lor că se împlineau 50 de ani de apartenență a Regelui Carol I la Regimentul II Dragoni al armatei ruse, iar, cu acest prilej, o delegație trimisă de Țarul Nicolae al II-lea s-a deplasat la Sinaia pentru a-i conferi acestuia bastonul de Mareșal al Armatei Ruse.

Ideea era, așadar, pentru clasa politică românească, ca nu cumva această comemorare să se interpreteze drept un semnal politic, că România ar fi avut pretenții în raport cu Basarabia care trecuse cu forța în componența Imperiului Țarist în 1812. Așa că manifestările au fost păstrate strict la nivel academic sau al societății civile, fără implicarea politicienilor, care, pe de-o parte erau mînați de interese strategice dar, pe de alta, nici nu credeau cu adevărat că merita efortul unei angajări spre Est, considerând, mai degrabă, teritoriul basarabean ca pierdut, practic, pentru totdeauna.

Culmea acestui tip de atitudine a atins-o, poate, Regele Carol I care, pentru a nu fi pus în situația să răspundă unui asemenea eveniment, dar nici să nu îl respingă, a organizat o vizită pe Dunăre care a durat timp de o săptămână, tocmai pentru a nu fi prezent nici la Iași nici la București, locurile unde se organizau manifestări.

Nici să nu accepte comemorarea, dar nici să o respingă – cam așa se rezumă strategia asumată de clasa politică de la 1912. Nici măcar statuia lui lui A. I. Cuza, care trebuia să fie dezvelită pe 16 mai, nu a fost inaugurată la timp, evenimentul fiind amânat pe 27 mai pentru ca nu cumva să fie un semn că România trimite niște mesaje politice către Imperiul Rus.

A dominat atunci, ca să conchidem, o anumită temere, explicabilă, dar și o lipsă de inițiativă bazate pe faptul, asumat tacit, că nu se mai poate face nimic și că orice agitație a chestiunii basarabene este inutilă.

Paradoxul paradoxurilor: după șase ani, pe 27 martie 1918, avea să aibă loc Unirea Basarabiei cu România. Și probabil că cineva ar fi putut argumenta că dacă România ar fi fost mai atentă la Basarabia, începând chiar cu 1912, poate că multe din sincopele și erorile făcute s-ar fi putut evita. Rămâne însă ca memento această idee: Estul a fost atunci și mai surprinzător în fața evaluărilor clasei politice decât s-a așteptat aceasta.

Aș încheia spunând doar asta: să nu apucăm să râdem de tinerii care pe 27 martie vor mărșălui pe străziile Chișinăului sau ale Bucureștiului cerând Unire, pentru că peste 5-6 ani s-ar putea ca ei să râdă de noi…

Aceasta este provocare pentru care FUMN a propus organizarea unei dezbateri despre dimensiunea estică a politicii externe a României – tocmai pentru a încerca să surprindem câteva dimensiuni ale acestui dosar și ale unui spațiu mereu surprinzător.

*Textul reprezintă transcrierea primei intervenții susținute de Președintele FUMN la sesiunea publică „Dimensiunea estică a politicii externe românești” organizată de Fundația Universitară a Mării Negre, revista Foreign Policy România și ziarul Adevărul în 26 martie 2015 la Grand Hotel du Boulevard.