Datorii suverane

În ultima vreme, termenul financiar suveran a pătruns în limbajul jurnalistic al informaţiilor politice, prin ştiri şi comentarii despre criza financiară internaţională. Sintagma cel mai frecvent folosită este datorie suverană: „vor accepta pierderi masive pe datoria suverană” (rtv.net, 4.02.2012); „un clasament al ţărilor care ar putea da faliment, alcătuit pe baza unor calcule care vizează costul asigurărilor pentru datoria suverană” (stirileprotv.ro, 5.06.2011). Se vorbeşte însă destul de mult şi despre faliment suveran – „Falimentul suveran pe înţelesul tuturor” (Adevărul, 27.09.2011) –, ca şi (mai ales în publicaţiile de specialitate) despre megafond suveran (zf.ro), rating suveran (zf.ro), fond suveran (finanteazi.ro), credit suveran, risc suveran etc. 

Ce înseamnă datorie suverană?

E de presupus că relativ puţini cititori cunosc sensul exact al termenului suveran din aceste sintagme. Cei care încearcă să recurgă la dicţionarele generale nu obţin nicio informaţie utilă; sensul specializat financiar al termenului suveran nu este înregistrat nici în DEX, nici în MDA (Micul dicţionar academic), în NDU (Noul dicţionar ilustrat) sau în DEXI (Dicţionarul explicativ ilustrat). Mai multe lămuriri poate oferi internetul, mai ales prin prezenţa termenilor-sursă din franceză (dette souveraine) şi engleză (sovereign debt). Se poate constata că, şi în acest caz, terminologia noastră de specialitate s-a constituit prin calchiere: expresiile străine au fost traduse, adăugându-i-se astfel adjectivului suveran un nou sens. Rezultatul nu este unul tocmai fericit, pentru că noile sintagme pot provoca interpretări greşite. Reacţii tipice sunt deja înregistrate pe internet; mai mulţi cititori critică formula datorie suverană, pe care o raportează la definiţia curentă, de dicţionar, a adjectivului: „Totuşi, ce dracu’ înseamnă datorie suverană?! (…) Deci datorie absolută, fără margini, supremă. Cum fără margini?” (zaqk.ro); „definiţia lui suveran aduce clarificarea: „datorie supremă”, „datorie absolută” sau „datorie independentă” stârnind măcar zâmbete, dacă nu ilaritate…” (cum-scriemcorect. blogspot.com); „Ce cuvinte măreţe!!! Suveran era doar regele, împăratul, ţarul, faraonul, dar acum DATORIA a devenit SUVERANĂ” (cinstitsiadevarat.blogspot.com). Asocierea involuntară dintre conotaţia pozitivă a adjectivului suveran şi situaţia negativă a îndatorării produce un efect de sens contradictoriu, agravat de o sugestie retorică de personificare a datoriei. Cititorii mai sus citaţi protestează împotriva preluării mecanice, prin traducere, a sintagmei, propunând înlocuirea adjectivului suveran prin alte cuvinte cu sens (aproximativ) echivalent în contextul dat: guvernamental, naţional etc.

O datorie emisă de un emiţător suveran

Explicaţiile financiare atribuie totuşi sintagmei un sens precis; în franceză, dette souveraine este „o datorie emisă sau garantată de un emiţător suveran (în general un stat sau o bancă naţională” (Wikipedia); în engleză se folosesc formulele government debt şi sovereign debt, ultima fiind în genere specializată pentru „împrumutul într-o monedă străină” (ibidem). E puţin probabil ca termenul financiar, deja impus, să se mai schimbe. În legislaţia europeană (aşa cum se poate urmări foarte bine pe site-ul EUR-Lex), echivalentele sintagmei sunt similare în mai multe limbi: versiunii româneşti – „criza datoriilor suverane” – îi corespund, în engleză sovereign debt crisis, în franceză la crise de la dette souveraine, în italiană la crisi del debito sovrano, în spaniolă la crisis de la deuda soberana etc. („Recomandarea Comitetului european pentru risc sistemic din 22 decembrie 2011 privind finanţarea în dolari SUA a instituţiilor de credit”, CERS/2011/2).

Dacă nu putem (şi probabil că nici nu trebuie) să modificăm terminologia financiară, nu ne rămâne decât să le cerem jurnaliştilor să gestioneze mai bine transmiterea informaţiei către publicul larg. În multe ştiri, probabil că nici nu era nevoie de termenul tehnic suveran; în altele, s-ar fi potrivit un adjectiv mai transparent (de exemplu guvernamental). În fine, rămâne oricând valabilă opţiunea educativă: redactorul ar trebui să parafrazeze, să explice, să verifice accesibilitatea informaţiei. La începuturile presei româneşti, termenii noi erau adesea urmaţi în text de explicaţia lor, în paranteză. Nu cred că o asemenea practică ar fi inutilă în zilele noastre.

România literară, nr 21, 2012