Lucrurile mi se par atât de evidente, încât cred, nu reclamă nicio explicație. Nu am definiții scurte, ca în dicționar, a noțiunilor de om frumos și om rău. (Apropo, dintre toate definițiile pe care le dau cuvântului rău dicționarele limbii române, cel mai aproape de adevăr mi se pare următoarea: „car este contrar binelui”).
Viața ne demonstrează că cei mai mulți oameni răi se concentrează în zona politicului. Oamenii politici au dezlănțuit războaie, au asasinat popoare, au organizat genociduri în masă și holocausturi. Nu țăranii, poeții, profesorii, șoferii, măturătorii de stradă ș.a.m.d, ci politicienii fac tot răul în lume. Să nu uităm că noi le dăm mandatul celor răi să ne guverneze. În societatea noastră s-a generalizat opinia că politica e amorală prin definiție, iar noi admitem, tot prin definiție, că politicienii adevărați nu pot fi decât profund amorali. Amoral însă e unul din sensurile de bază ale cuvântului rău.
Omul frumos, în sens moral, creștin – insist asupra acestui lucru – e antipodul omului rău. De mii de ani, marea bătălie se dă nu între națiuni diferite, ci între viziuni asupra lumii – cea a oamenilor frumoși și cea a oamenilor răi.
E adevărat, omul rău poate fi găsit oriunde, pe orice scară a ierarhiei sociale; există, bineînțeles, țărani răi, scriitori răi, preoți răi ș.a.m.d., dar, repet, cea mai mare densitate a oamenilor răi, pe metrul pătrat, e în politică, adică în guverne și parlamente. Un țăran rău, un poet rău, un profesor rău pot face un rău local, redus ca impact, în timp ce politicianul face un rău cu impact național. Un tată rău terorizează o familie, un director de liceu terorizează un liceu, un premier sau un președinte de țară rău însă terorizează o țară, o națiune. Cred că exemplele lui Stalin și Ceaușescu sunt elocvente.
Există o legitate, cel puțin, așa mi se pare mie – omul frumos tinde permanent să devină mai frumos, acesta fiind sensul vieții lui, iar omul rău tinde să devină cât mai rău, acesta e sensul vieții lui. Omul rău nu e un om creștin, chiar dacă merge la biserică. I-am văzut de atâtea ori (la televizor) pe politicienii din vârful piramidei stând cu lumânări în mâini în Catedrală, dar asta nu înseamnă că ei au devenit oameni frumoși.
Omul frumos este omul dialogului, iar dialog înseamnă iertare și împăcare. Uitați-vă cum se refac și se desfac alianțe, înțelegeri, convenții, prietenii ș.a.m.d. în politica moldoveană. Aceste refaceri și desfaceri sunt opera omului rău. Omul rău nu poate dialoga. Voi aduce un exemplu din lumea animalelor. Într-o încăierare pentru supremație în grup, lupul cel mai slab acceptă înfrângerea prin gestul expunerii jugulare – ridică un pic capul și întoarce gâtul spre învingător. (Venele jugulare sunt situate de fiecare parte a gâtului, ele conduc sângele de la regiunea cervicală spre inimă, iar strangularea lor provoacă moartea). Acest gest care anunță supunerea este de fapt garanția supraviețuirii haitei, a speciei. În lumea politicienilor nu există acest instinct, ei, politicienii, se bat până la autodistrugere. Exact acest lucru se întâmplă acum în RM – nici un politician nu este capabil de gestul expunerii jugulare.
În lumea noastră, ca să fii om frumos, trebuie să mergi pe contrasens. Iată cum formulează acest gând Dan Puric: „Omul frumos în ziua de azi e cel ce urcă invers pe scară, înfruntând nu numai turma care coboară, dar și insultele ei!”. Eu aș completa gândul lui Puric în felul următor: omul frumos în ziua de azi e cel ce urcă pe scară, înfruntând nu numai turma ce coboară și politicienii care urcă, ci și insultele lor”. Concluzia e una: omul frumos devine și el rău, dacă nu luptă contra omului rău. Dacă omul rău e contra binelui, omul frumos trebuie să fie împotriva răului, fiindcă împăcarea cu răul, tolerarea răului duce la stricarea echilibrului moral al lumii. Nu există statistici în acest sens, eu înclin însă să cred că numărul oamenilor frumoși în țara noastră(ca și întreaga lume) e mai mare decât cel al oamenilor răi…
… Dacă-i așa, mă roade o îndoială: de ce la noi oamenii frumoși aflați în majoritate, sunt conduși de majoritatea oamenilor răi?
Fragment din cartea „Groapa cu lei”, 2014
