Să-mi fie iertată sinceritatea, dar eu, dacă iubesc o femeie, refuz categoric ca ziua ei să fie şi a celorlalte. Nu-s de acord să mă transform din bărbat în executant, în slugă neputincioasă a unor capricii sau tendinţe publice. Pentru că iubirea nu e o valoare atât de banală, ca s-o preschimbăm într-un obicei de rutină. Ea nu poate fi zăvorâtă, ca un guzgan, în capcana unei zile. Dragostea e minunată şi ea nu are limite, iar odată ce ni le impunem, nu mai iubim.
Ceva e cu totul anapoda în lumea noastră. Chiar dacă ni se spune că drepturile ne sunt respectate, cineva atentează direct la dreptul nostru de a iubi. Cineva ne închide femeile într-o cuşcă, numită „zi internaţională”, iar lacătul suntem forţaţi să-l punem noi… Toţi ştiu că respectiva cuşcă, în care ne zac iubitele, a fost construită de o comunistă înflăcărată – Clara Zetkin, dar toţi tac. Când e vorba de cuşcă, şi comunismul e bun… Mai puţini ştiu că, proclamând această zi, Zetkin s-a pronunţat pentru abolirea valorilor tradiţionale şi a celor religioase, „în spiritul ateo-materialist al stângii revoluţionare". Ea a promovat egalitatea bărbaţilor şi a femeilor, ceea ce, în ultimă instanţă, conduce la lipsa de respect şi dragoste curată faţă de fiinţele mai slabe. De aceea, să nu ne mire crimele în familie comise în acea zi sau femeile care bocesc vinete sub ochi la 9 martie. Există o sumedenie de bărbaţi prin satele şi oraşele noastre care aşteaptă ziua în cauză nu din dragoste, ci din interese pur egoiste – pentru ei nimic nu e mai sfânt decât plăcerea cărnii lor…
Marea nebunie este că opera comunistă a Clarei Zetkin a prins rădăcini adânci într-o lume aşa-zisă anticomunistă, fiind preluată în prezent de politica gender. Cineva ne strigă tot mai insistent la ureche să respectăm egalitatea genurilor. În replică, noi sărăcim şi la capitolul demnităţii – pe nimeni nu-l interesează că schimbarea ar putea atenta la armonia universală, nimeni nu se împotriveşte, toţi închid ochii şi participă la un masacru spiritual, care riscă să devină cea mai cumplită catastrofă socială, prin mutilarea femeii din mamă, angelică, pură, unică, dulce, într-un mutant. Odată metamorfoza săvârşită, iubirea noastră se va limita doar la pofta exclusivă de a face sex şi ne vom iubi cu desăvârşire numai pe noi… De fapt, atunci nu vom mai iubi, ci doar ne vom drege, ca şi necuvântătoarele.
Probabil, societatea noastră sărbătoreşte această zi comunistă, pentru că ea e recunoscută şi în Occident. Sunt aproape convins că, dacă Europa ar proclama o zi internaţională a diavolului, o vom accepta şi noi. Noi ne dezicem de bună voie de onoarea de a fi oameni, devenind umili roboţii minusculi ai mai-marilor lumii. Totuşi, înainte de a vă băga în piept o inimă nouă, artificială, imaginaţi-vă pentru o singură clipă cât de urâţi şi uşor manipulabili vom fi atunci când vom rămâne fără iubire…
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
