Știrea a făcut forfotă pe portalurile comuniste, unde autorii împreună cu comentatorii cereau pedepsirea vinovaților. Principalul argument al acestor leniniști este că trecutul nu mai poate fi schimbat și trebuie acceptat așa cum este. Adică trebuie să acceptăm leninismul, stalinismul, ocupația rusească, ororile războiului, deportările, foametea forțată, mutilarea limbii naționale ș.a.m.d. Sunt și eu de părerea că nu are rost să lupți cu trecutul și mai ales cu monumentele. Pe de altă parte, nu înțeleg de ce leniniștii fac spume la gură când apare un monument în memoria celor deportați în Siberia sau un monument al domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Oare nu face parte și asta din trecutul nostru? În fine, e imposibil să lupți cu un leninist care mărșăluiește cu mâna dreaptă ridicată prin centrul Moscovei și țipă „bei hacei”*. Nu am înțeles niciodată cum într-o țară care a câștigat războiul cu nazismul înfloresc cele mai multe organizații neonaziste. Nu înțeleg asta nici leniniștii de la noi sau poate se fac că nu înțeleg și apără o bucată de granit mai ceva decât propria viață.
Aveam și eu aversiunea asta față de monumentele comuniste în tinerețe. Însă m-am maturizat, mi-am reevaluat unele opinii și am înțeles că nu are rost să lupți cu o piatră, fie ea Lenin, Stalin ș.a.m.d. Mult mai important este să luptăm cu leninii din noi, lenini care încă mai clocesc idei absurde despre raiul sovietic și cârnații de trei copeici. Trebuie să recunoaștem că două decenii de așa-zisă suveranitate nu au stârpit comunismul din noi. Cel mai impunător Lenin nu e cel de la „Moldexpo”, mai degrabă e vorba de Lenin-ul din inimile și mințile noastre. Ne vedem în Europa, însă gândim după șablonul sovietic. Cum altfel se explică că jumătate de țară încă îl idolatrizează pe Stalin și nu înțelege de unde vine și ce limbă vorbește? Specialiștii ar spune că e vorba de sindromul Stockholm, sindrom care se manifestă prin dragostea victimei față de călăul său. Eu aș intitula altfel acest sindrom: sindromul colhoznicului lăsat pe drumuri. Omul sovietic mai zace în noi, nu s-a adaptat la condițiile economiei de piață, nu tolerează noile tendințe sociale și deplânge dispariția „raiului socialist”. Am impresia că moldovenii nu se pot folosi de libertatea pe care o au. Cum altfel se explică că tolerăm o guvernare mafiotă? Cum se explică faptul că votăm de fiecare dată cu niște fățarnici nomenclaturiști? Cum se explică că avem tone de informații despre ilegalitățile guvernării și nu facem nimic? Frica aceasta de fratele mai mare este impusă încă din perioada sovietică și nu ne permite să ne cerem drepturile. Nu suntem în stare să uităm de frustrări și să construim o țară a noastră. Ne-am deprins să credem că adevărul absolut este cel pe care ți-l spune partidul. Doar că, partidele s-au înmulțit și odată cu ele s-au înmulțit și „adevărurile” promovate de acestea. Așa că în loc să luptăm cu pietrele, ar fi bine să luptăm cu granitul sovietic din noi. Pentru că suntem încă acolo, în „raiul socialist”. Iar așa-zisa democrație moldovenească nu reprezintă altceva decât un bolșevism muribund. Muribund, dar care încă mai respiră. Poate e timpul să-l demolăm? Poate e timpul să devenim cu adevărat liberi?
*din rusă, bate-i pe străini
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
