Dezastrul din Moldova – consecințele formei parlamentare de guvernamânt

În acele vremuri toți cetățenii visau la o viață liberă, democrație și prosperitate economică a țării noastre. Însă pe neașteptate a izbucnit războiul de pe Nistru declanșat mișelește de Rusia, care a dus la numeroase suferințe, jertfe omenești și dezmembrarea teritorială a tânărului stat abia format. Cu regret, și dezvoltarea economică a țărișoarei rămăse sub control național nu s-a realizat după legile economiei de piață. Cărările demonstranților de ieri de pe Piața Marii Adunări Naționale, care pledau pentru democrație și egalitate s-au despărțit: unii peste noapte au devenit bogați, însă majoritatea treptat au început să sărăcească, iar mulți din ei au luat calea pribegiei peste hotare. Cei bogați au început să formeze grupuri de interese, clanuri pentru împărțirea sferelor de influență.

În noiembrie-decembrie 1996 au avut loc următoarele alegeri prezidențiale. Din cei nouă pretendenți în turul întâi, în final au ieșit președintele în exercițiu M. Snegur și președintele parlamentului P. Lucinschi. La 01.12.1996 scrutinul în turul doi a fost câștigat de P. Lucinschi, care a devenit al doilea președinte al RM ales de popor. În martie 1998 au avut loc alegerile parlamentare la care au participat 82 de concurenți electorali, din care multe partide și blocuri. În rezultatul alegerilor, mandatele au fost distribuite în felul următor: PCRM în frunte cu V.Voronin – 40, blocul electoral „Convenția Democrată din Moldova” condus de ex-președintele M. Snegur – 26 (în acest bloc a intrat și PPCD condus de I. Roșca), blocul electoral „Pentru o Moldovă Democratică și Prosperă” (ce denumiri frumoase) în frunte cu D. Diacov – 26 și Partidul Forțelor Democratice în frunte cu V. Matei – 11 mandate. Mă opresc la aceste detalii și cifre pentru că anume acest parlament în anul 2000 a comis cea mai mare eroare legislativă din istoria RM. Ultimele trei formațiuni cu o majoritate de 3/5 (61 deputați) au format Alianța pentru Democrație și Reforme (ADR). PCRM a rămas în opoziție care s-a dovedit a fi distructivă. În primăvara anului 1999, președintele P. Lucinschi fiind nemulțumit de actul guvernării, precum și de scandalurile politice între partidele din Parlament a lansat o inițiativă de organizare a unui referendum consultativ privind posibilitatea lărgirii atribuțiilor șefului statului în perioada de tranziție prin transformarea guvernării dintr-o republică semiprezidențială în una prezidențială. Referendumul a avut loc pe 23.05.1999 concomitent cu alegerile locale. S-a supus referendumului următoarea întrebare: sunteți pentru modificarea Constituției în scopul instituirii sistemului prezidențial de guvernare în RM, în cadrul căruia președintele republicii ar fi responsabil de formarea și conducerea Guvernului precum și de rezultatele guvernării țării. Pentru au votat 64,2 din cetățeni. Președintele Parlamentului de atunci D. Diacov, liderii parlamentari I. Roșca, V. Voronin și alții s-au opus vehement rezultatelor referendumului învinuindu-l pe P. Lucinschi de tentative dictatoriale.

La 05.07.2000, parlamentul cu o majoritate covârșitoare (mai mult de 2/3) de voturi a deputaților democrați și comuniști nu numai că a respins doleanța alegătorilor, ci a adoptat și reforma constituțională, care prevedea abandonarea formei de guvernamânt semiprezidențială cu alegerea șefului statului de popor și înlocuirea ei cu forma de guvernamânt parlamentară și alegerea președintelui de către Parlament. Aceasta a avut consecințe grave pentru stabilitatea politică și evoluția de dezvoltare a țării atât în perioada apropiată, cât și la distanță.
Argumentele sunt următoarele:

1. În primul rând, poporul a fost lipsit de dreptul de a-și alege președintele. Pentru cetățenii care au participat anterior la ambele scutine prezidențiale din 1991 și 1996 aceasta a fost un act antidemocratic.

2. Politicienii de atunci au uitat de separatismul avansat din estul și sudul țării. Republica Moldovenească Nistreană (eu n-am să iau această denumire în ghilimele, fiindcă cu părere de rău există de facto) este o republică prezidențială unde președintele este ales prin vot universal și deține întreaga funcție executivă cu împuterniciri extinse. Moscova a avut grijă ca în republica marionetă rebelă puterea să fie puternic centralizată cu substructuri statale bine organizate atât pe verticală, cât și pe orizontală contrapuse celei de la Chișinău. O situație similară este și în UTA Gagauzia, unde guvernatorul (bașcanul) este ales de către toți cetățenii având funcții executive lărgite, care nu o dată a sfidat deciziile guvernului și parlamentului de la Chișinău. Să ne amintim nu numai de referendumuri ilegale și alte acte cu iz de separatism, dar și de cazuri umilitoare când puterea de la Comrat cere puterii de la Chișinău ca deciziile guvernului și parlamentului referitoare la Gagauzia să fie traduse în limba rusă.

3. Prin reforma din 05.07.2000 Republica Moldova a fost și rămâne unica țară din spațiul CSI cu forma de guvernare parlamentară. În restul țărilor din CSI cu formă semiprezidențială sau prezidențială sistemul politic e mai performant și funcționează cu mult mai bine decât cel din RM. Un președinte ales de electorat și care are puteri ce echilibrează pe cele ale parlamentului și ale guvernului și este în stare să funcționeze independent în interesul publicului și nu în interesul unui partid sau partide. Ca exemplu poate servi Georgia. După revoluția trandafirilor din 2005, prin vot universal, președinte al acestei țări a fost ales M. Saakașvili. Avănd mandatul poporului, el a reușit să consolideze societatea, să realizeze reforme radicale care au dus la schimbarea imaginii țării.

4. Un compartiment diavolesc al acestei reforme este nu numai amputarea puterii prezidențiale, dar și plafonul numeric pentru a alege președintele. Deputații au decis ca șeful statului să fie ales cu 3/5 (61) din voturi în trei tururi. Dacă și după turul 3 președintele nu este ales cu aceleași 3/5, se organizează alegeri anticipate. De ce s-a ales acest plafon și de ce în ultimul tur rămâne nemodificat. Să vedem cum este ales președintele Italiei, care este o țară cu forma de guvernământ parlamentară. Parlamentul bicameral al țării alcătuit din 315 senatori, 630 deputați și 58 reprezentanți din cele 20 de regiuni se întrunesc la o ședință comună. Șeful statului este ales cu 2/3 din voturi în trei reprize. Începând de la a 4-a rundă de vot va fi necesară majoritatea simplă pentru desemnarea președintelui țării. În Germania șeful statului este ales de un for special Adunarea Federală alcătuit din membrii parlamentului german (Bundestagul) și de un număr egal de reprezentanți populari ai landurilor (16 landuri), în care de rând cu politicienii participă și oameni de vază ai științei și culturii, sportului. În primele două runde de votare este nevoie de votul majorității. Dacă nu se reușește, se organizează turul trei. Candidatul cu cele mai multe voturi este declarat câștigător. Acest regulament lucreză perfect din anul 1949. Eu nu-mi amintesc ca în fosta Republică Federală Germană sau după unirea Germaniei în 1990 să fi fost organizate alegeri parlamentare anticipate din cauza nealegerii șefului statului.

Și atunci apare întrebarea cine și pentru ce a stabilit acest plafon de 3/5. Cine poate lămuri de ce președintele Parlamentului, care îndeplinește întreaga funcție legislativă este ales cu majoritatea simplă, premierul care realizează funcția executivă la fel, iar șeful statului cu funcții ca atare simbolice, decorative cu 3/5? Iar în caz de nereușită se organizează alegeri anticipate, ceea ce înseamnă instabilitate, devizare a societății, cheltuieli enorme nejustificate. Vrem sau nu vrem, dar se face impresia că anumite cercuri politice autohtone, legate cu clanurile mafiotice au fost cointeresate nu numai în slăbirea atribuțiilor președintelui țării prin abandonarea alegerii lui de către popor, dar și nealegerea lui de către Parlament cu provocarea artificială a crizelor politice de proporții.

Despre faptul că decizia legislativului a fost una păguboasă pentru RM vorbesc elocvent lucrurile care au urmat. La scurt timp de la acest eveniment, la o conferință de presă președintele parlamentului de atunci D. Diacov a declarat pompos că în RM a biruit democrația și mai că nu suntem și un exemplu pentru alte state. Dar iată că a venit și luna decembrie, luna desemnării șefului statului de către parlament. Cei 61 de deputați democrați, care formau majoritatea parlamentară l-au propus în calitate de candidat pe P. Barbalat președintele Curții Constituționale. Se vede că liderii fracțiunilor democratice s-au certat între ei, deoarece după datele analiștilor politici favorit la această funcție era D. Diacov. Din partea opoziției comuniste (40 deputați) candidat a fost V. Voronin președintele partidului și fracțiunii parlamentare a PCRM. Având cea mai numeroasă fracțiune parlamentară, V. Voronin a fost profund cointeresat să schimbe epicentrul puterii din instituția prezidențială în Parlament. În primul tur pentru P. Barbalat au votat 35 de deputați, pentru V. Voronin au votat 50 de deputați (fracțiunea comunistă era alcătuită din 40 deputați). În turul doi V. Voronin a căpătat 59 (nu-i ajungeau 2 voturi). La 21 decembrie, când trebuia să aibă loc turul trei, în sala de ședință s-a prezentat președintele Parlamentului, dl D. Diacov, toți cei 40 deputați comuniști în frunte cu candidatul V. Voronin și … 7 deputați democrați. Deci din 61 de deputați pretinși democrați lipseau 53. Ei împreună cu liderii lor nu s-au prezentat intenționat la ședință de teamă să nu-l voteze pe V.Voronin. Drept rezultat, alegerile nu au fost deliberative din motivul neparticipării la vot a numărului necesar de deputați – 61, fapt ce a provocat alegeri anticipate. Doamne, ce rușine! Să tulburi mințile la oameni timp de un an, să schimbi articole din Constituție și, la urmă, având 61 de mandate să propui un candidat pe care nu vrei să-l votezi, să-ți vinzi votul pentru oponentul tău, să nu te prezinți la ședință, să provoci alegeri anticipate care dezbină societatea și costă sute de milioane. Iată că s-au arătat din start „prioritățile” guvernării parlamentare despre care țipălăii din Parlament trâmbițau în toate părțile. Nici în bancuri nu se întâmplă așa ceva. Să râzi și totodată să plângi de prostia moldovenească. La alegerile din 25.02.2001, comuniștii au câștigat 71 de mandate, un scor zdrobitor. A fost un vot de protest al alegătorilor legat de găinăriile democraților din Parlament, de care foarte abil s-a folosit V. Voronin. Partidele democratice au fost sancționate de electorat. Înainte de reforma constituțională și democrații, și comuniștii țipau la toate colțurile că modelul de guvernare parlamentară e favorabil în sensul prevenirii unei dictaturi. Lor nu le-a trecut prin minte că și în modelul parlamentar, dacă un partid câștigă majoritatea absolută, se poate instaura dictatura. Așa s-a și întâmplat. V. Voronin deținând o funcție mai mult simbolică de președinte, dar având 71 de deputați în Parlament și fiind președinte a PCRM, a reușit să concentreze în mâinile sale întreaga putere legislativă și executivă. Premierul său V. Tarlev îndeplinea fără cârtire dispozițiile șefului statului și afla din presă că un cutare sau cutare ministru din cabinetul său a fost demis de V. Voronin.

Să analizăm bilanțul reformei constituționale din 05.07.2000, care poate fi divizată în trei perioade. Prima perioadă se încadrează în anii 2000-2009. În toamna anului 2000 urmau să aibă loc alegeri prezidențiale prin vot universal. Ele au fost înlocuite cu alegerea șefului statului de către Parlament. În rezultatul neghiobiilor parlamentare din decembrie au fost declanșate alegeri anticipate în rezultatul cărora timp de 8 ani s-a instaurat o dictatură a PCRM în frunte cu V. Voronin, o dictatură cu accent balcanic și oligarhic.

A doua perioadă cuprinde aprilie 2009 – martie 2012, când la guvernare au venit partidele proeuropene. În mai puțin de 3 ani, din cauza nealegerii președintelui de către Parlament, au avut loc de două ori alegeri parlamentare anticipate și un referendum nevalidat. Țara era în pragul următoarelor alegeri când în martie 2012 ca prin miracol a fost ales și șeful statului.

A treia perioadă este din momentul alegerii lui N. Timofti ca șef de stat și până în prezent. S-a ameliorat oare câtuși de puțin situația politică și economică a țării după acest eveniment? Nu, din contra, s-a agravat. Incidentul șocant din Pădurea Domnească la începutul anului 2013 urmat de distrugerea AIE-2, privatizarea ilicită a aeroportului și BEM, lipsa reformelor în sistemul de justiție, dezamăgirea electoratului proeuropean care a fost mințit după alegerile parlamentare din 30.11.2014, jaful secolului cu furturi de zeci de miliarde care duce la sărăcirea totală a oamenilor care muncesc, a arătat încă o dată fariseismul clasei politice, sistemului de justiție, administrativ și al mediului de afaceri moldovenesc. Președintele N. Timofti ales de parlament în 2012 cu atribuții limitate nu poate să echilibreze conjuctura politică de pe această așchie de pământ.

Oricum ai privi situația cu alegerea președintelui în Parlament este periculoasă pentru interesele naționale ale RM și trebuie rezolvată în sensul revenirii alegerii șefului statului de către popor, adică de întors la forma de guvernământ semiprezidențială sau chiar prezidențială. Cetățenii acestei țări au tot dreptul ca odată în patru ani să-și aleagă conducătorul lor. În asemenea cazuri președintele cu atribuții lărgite va fi dator și responsabil de alegerea sa nu în fața partidelor politice din Parlament, nu în fața păpușarilor și nici în fața Rusiei, ci în fața poporului pe care l-a ales.