Semnalul de alarmă era tras de un grup de specialişti de la Agenţia de Inspectare şi Restaurare a Monumentelor (AIRM), care au inventariat 977 de imobile de importanţă locală şi naţională (înscriere în Registrul monumentelor ocrotite de stat) din capitala R. Moldova. Ei au constatat un lucru care se vede cu ochiul liber: patrimoniul arhitectural al oraşului vechi este într-un proces de degradare şi distrugere continuă. Datele ne spun că în anul 2010 aveam 77 de monumente de arhitectură demolate. Din cele 77 de clădiri, 44 au fost demolate între anii 1993-2006 şi 33 între 2006-2010. Aceste date ne spun multe.
Cu câteva zile în urmă, amicul Gheorghe Erizanu scria pe blogul său: „Dacă tai copacii Chişinăului, observi că cele 977 de clădiri incluse în patrimoniul oraşului sunt, în mare parte, nişte cocioabe. Şi au fost incluse în patrimoniu de un arhitect beat de la un capăt la altul al străzii. Fără discernământ. O bună parte din ele nici nu pot fi restaurate. Şi nici nu au cum să fie restaurate. Arhitectul a coborât din clădirea de pe bd. Bucureşti 68 şi a luat-o pe străzile din apropiere. Sunt toate case dintr-o gubernie”. Aşadar, se schimba accentul de pe procesul de demolare şi deteriorare a clădirilor din oraşul vechi pe procesul de definire a ceea ce înseamnă o clădire de patrimoniu. Nu spun că observaţia directorului Editurii „Cartier” nu este adevărată, ci că a pune astfel problema este mai mult decât riscant. De ce?
O să încep printr-un răspuns mai general. Am impresia că paradigma meşterului Manole, a veşnicei construcţii care se năruieşte şi trebuie luată de la capăt a devenit starea noastră firească. Provizoratul şi precaritatea au devenit normalitate, adică lege. În anii tranziţiei, acest proces al veşnicei reconstrucţii în spiritul meşterului Manole a început să capete un nume. Ceea ce a început să ne caracterizeze cel mai bine şi cumva să ne unească şi să ne despartă se numeşte „remont”, iar mai nou – „evroremont”. Dacă vom citi însă cărţile de însemnări ale unor străini (fie ei şi ruşi) despre Chişinăul secolului XIX şi început de secol XX, vom vedea că mentalitatea stării de provizorat era prezentă de ceva vreme în oraşul nostru.
Tocmai pentru că avem o tradiţie a veşnicului „remont”, a construcţiilor care se năruiesc de la o generaţie la alta, a unei stări de provizorat în care regula şi legea sunt aleatorii şi negociabile, ar trebui să pornim de la câteva principii simple. Înainte de a dărâma, fie şi o cocioabă lipsită de valoare arhitecturală, trebuie să ne întrebăm: CE dărâmăm şi CE lăsăm? Pe ce criterii şi după ce reguli alegem să dărâmăm ceva? E foarte simplu să dărâmi. Cine are cunoştinţe minime despre ce înseamnă spiritul şi tradiţia oraşului Chişinău ştie bine că o „cocioabă” din centru, cu o curte interioară, conţine în sine mult mai mult „Chişinău” decât cartierele de lux sau cele de blocuri construite mai nou. Convingerea mea şi a multor prieteni de-ai mei moldoveni, ruşi sau evrei, e că, dacă vrei să distrugi spiritul Chişinăului, distruge-i casele vechi cu curţi interioare. Şi nu-i vorba de valoarea arhitecturală, ci de ceva mult mai profund. (Cartierele noi, aceste ghetouri de lux ale oraşului Chişinău, nu au nimic cu spiritul oraşului, sunt chiar „împotriva firii” oraşului.)
După ce răspundem la întrebarea „ce dărâmăm şi ce lăsăm?” vine întrebarea: cine decide ce se dărâmă şi ce se construieşte? În ce măsură deciziile luate îi reprezintă pe orăşeni, pe cei care locuiesc aici de ceva vreme? Oare aceste decizii „haihui” – total opuse interesului majorităţii – nu sunt luate de grupuri care au interese strict financiare? Oare interesul privat şi foarte personal nu a început să distrugă ceea ce numim bine/bun comun? Priviţi cum sunt distruse nu doar casele „fără valoare arhitecturală”, ci şi parcurile? A-a-a… nu mai sunt profitabile? Profitabilitatea e un alt concept-tabu care face pârjol şi distruge totul în jur mai ceva ca Armata Roşie. Şi-apoi, unde e transparenţa deciziilor edililor noştri? Totuşi, marea problemă în faţa distrugerii şi malformării Chişinăului e lipsa reacţiei locuitorilor acestui oraş. O mulţime tăcută şi docilă, o societate civilă mută este un adversar perfect pentru micile grupuri de noi barbari foarte dinamici, fără scrupule şi care ştiu că fiecare „cocioabă” şi metru pătrat din parc pot aduce profituri imediate uriaşe. Chiar dacă pierderile pe termen mediu şi lung pentru Chişinău şi locuitorii lui sunt şi mai mari.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
