Acest personaj le este cunoscut majorității cititorilor noștri printr-o serie de afirmații scandaloase la adresa Republicii Moldova. În Rusia, Rogozin este cunoscut drept un ultranaționalist, fondator de partide extremiste și părtaș al liniei politice agresive față de tot ce înseamnă pentru Rusia „vecinătate apropiată”, adică fostele republici sovietice.
Unii cititori cunosc, fără îndoială, faptul că Rogozin a participat, în 1992, la războiul din estul Republicii Moldova, conducând unități de cazaci. Aceste aspecte din biografia sa fac foarte ușor de înțeles care este atitudinea sa față de moldoveni, față de români în general, și care îi sunt obiectivele în legătură cu Transnistria.
În zilele de 5 și 6 iulie, Rogozin a făcut o nouă vizită la Chișinău, unde a stat câteva ore ca să se întrețină cu ministrul Economiei, Octavian Calmâc, și apoi la Tiraspol, unde a stat în restul timpului, ca să încerce să restaureze încrederea în pretinsul președinte al autoproclamatei „rmn”, Evghenii Șevciuk. În discursul său de după întrevederea privată cu Șevciuk, Rogozin a făcut niște declarații care depășesc prin gradul în care insultă Republica Moldova tot ceea ce i-a ieșit pe gură în ultimii ani. Practic, Rogozin a pus la curent așa-zisele „autorități” de la Tiraspol cu tot ceea ce a discutat cu ministrul moldovean al Economiei, cu un ton conspirativ și partenerial, Republica Moldova căpătând statutul unui dușman în discursul său. Așa am putut să aflăm, de exemplu, că „Moldova este interesată să se întoarcă pe piața rusă. Pentru asta, trebuie să-și facă temele pentru acasă scrise de partea rusă în Foaia de parcurs. Pentru Transnistria, această Foaie de parcurs va însemna rezolvarea problemelor economice”. Serios, suntem interesați să ne întoarcem pe piața rusă cu orice preț? Și care este conținutul foii de parcurs pe care, iată, Rusia o impune Republicii Moldova prin șantajul cu redeschiderea pieței ruse pentru produse moldovenești? Ce ni se va cere să facem? Nu cumva să acceptăm, printre altele, planul rus de normalizare a relațiilor dintre Chișinău și Tiraspol prezentat la Berlin luna trecută, și care prevedea o serie de concesii de neconceput în favoarea Tiraspolului autoproclamat, echivalând ca importanță cu recunoașterea graduală a „rmn”?
Nu trebuie să ne scape din vedere nici faptul că Rogozin a fost tratat la Chișinău, practic, ca un șef de stat, pe ambele maluri ale Nistrului, impresia lăsată fiind cea de slugărnicie față de acest emisar imperial care a venit să inspecteze starea de lucruri dintr-o provincie periferică. În ziua de 6 iulie comemorăm cu toții victimele deportărilor din vara anului 1949, când predecesorii politici ai lui Rogozin au ridicat forțat de la casele lor și dus în Siberia aproape 40.000 de basarabeni într-o singură noapte. Tocmai în aceste zile, oficialii noștri, din păcate, făceau temenele în fața celui care ne-a omorât semenii cu arma în mână în 1992, la propriu. A fost un spectacol de prost gust, atât, deoarece simt că dacă-i spun „umilire” n-am spus nimic nou și că, de fapt, acest cuvânt exprimă mult prea slab ce-au făcut guvernanții de la Chișinău.
Rogozin recunoaște, de facto, independența Transnistriei. Și dacă el o recunoaște, și procedează în consecință, nu este oare cazul să considerăm că aceeași poziție o are și Moscova oficială, pe baza acestei percepții își construiește acțiunile, doar că nu-și permite acum să facă pași în această direcție.
Iar noi, cu toții, suntem nevoiți să asistăm la asemenea replici: „În pofida oricăror greutăți, Transnistria se poate baza pe umerii largi ai Federației Ruse”. Sau, că tot nu s-a putut abține: „Tancurile rusești nu au nevoie de viză”.
Toate aceste reacții vădesc niște porniri deloc pozitive față de noi, cei din Republica Moldova. Prin urmare, autoritățile noastre ar trebui să facă demers după demers și să obțină înlăturarea acestui personaj din toate formatele de negocieri între Rusia și Republica Moldova, în orice aspect ar fi acestea. Numai așa putem transmite un mesaj către Moscova, unul care va fi și auzit.
