Cu camera-n mâini, tânărul a străbătut România și a ajuns în Austria, SUA, Rusia și chiar China. În decembrie 2015, a filmat două documentare: unul în Maramureş, celălalt în Donbas. Despre experiențele trăite acolo, despre realitățile care nu apar în știri și istoriile pe care le-a aflat, citiți în interviul de mai jos.

– În zona de conflict, ai ajuns împreună cu o formație muzicală din care faci parte. Care este istoria din spatele ei și cum alegeți destinațiile?
– Cu band-ul am cântat în US,Ucraina,Rusia. Ne adunăm numai la nevoie, băieţii lucrează cu trupa în SUA, în Europa eu mă alătur pe post de chitarist. Avem şi un album înregistrat în Moldova, la Polidisc. Pentru a merge, de exemplu în Donbas, colegii mei, oameni cu familii, copii, lasă tot şi vin, îşi fac timp. Suntem un grup de prieteni, misionari, avem o trupă muzicală şi inimă pentru oamenii din Rusia, Ucraina. În total am fost cinci oameni, plus câţiva oameni din Ucraina, care ni s-au alăturat pe parcurs. Tot cu ei am mers în Siberia, cu o campanie anti-drog şi anti-suicid. De data asta, am simţit că e nevoie mai mare aici şi am mers să încurajăm moral oamenii din zonă, să le cântăm, şi nu în ultimul rând cu ajutor umanitar.

– Cum a fost colectat ajutorul umanitar?
– O parte prin intermediul bisericii baptiste, în special mâncare nealterabilă pentru militari şi Biblia pe un dispozitiv care se încarcă de la soare. Totuși, în mare parte, ajutorul umanitar a fost organizat de noi, oamenii care am mers, în special de băieţii din State.

– Ce localități din Donbas ați reușit să vizitați timp de două săptămâni?
– Am fost în sectorul C şi sectorul M din zona ATO (n.red.: operația antiteroristă). Aici intră orașele Slaviansk, Artiomovsk, Kramotorsk, Mariupol, Vostocinîi şi satele din jur în direcţia nord-est. Deseori mergeam în zone nepopulate sau la margini de sat, fiindcă armata ucraineană are forţe dislocate în mare parte la margine de localităţi. Un caz excepţional este Mariupolul, acolo sunt forţe şi în localitate. Oraşul este foarte protejat, fiind al doilea ca mărime din regiunea Donețk, având un port în funcţiune, o populaţie în jur de 600 de mii de locuitori şi, cel mai importat, având una dintre cele mai mari fabrici de metalurgie din ţară. De fapt, punctele de control sunt în toată zona ATO, iar circulaţia cu transportul după ora 19:00 nu mai este permisă, din motive de securitate.

Instalații antitanc

– Totuși, ați ales o zonă periculoasă. Cum ați selectat traseul? V-a ajutat cineva să vă deplasați?
– Ne-am întâlnit noi toţi la Odesa şi am pornit în direcţia Slaviansk, am mers peste 14 ore. Traseul a fost foarte interesant, ca să ajungi la un batalion şi să mergi prin campaniile lor din zonă, trebuie să faci cunoştinţă sau cu soldaţii sau cu un capelan (preot în uniformă, care stă anumite perioade cu soldaţi). În zona Slavianskului, a fost un batalion care a stat şi la graniţă cu Crimeea. Acolo am cunoscut un capelan din zona Herson şi împreună cu el am avut ocazia să organizăm opt concerte în sectorul C. Am cântat piese din repertoriul nostru, dar şi piese ucrainene şi imnuri ale soldaţilor, precum „Voinî sveta” de Liapis Trubețkoi şi altele. Când am fost în zona C, am petrecut două nopţi în centrul de refugiaţi UN, iar alte trei nopţi am fost găzduiți de soldaţi, pe poziţii şi la locurile de dislocare. După ce am vizitat cât am putut în zona Slavianskului, am pornit în direcţia sud, spre Mariupol.

Din Ucraina în DNR – bilet într-o direcție

– Înţeleg c-ai avut ocazia să cunoşti mulţi soldaţi, dar şi simpli cetățeni, care au avut de suferit în urma luptelor. Care-i atmosfera acum, când s-au mai calmat apele?
– Am cunoscut mulţi soldaţi, tineri de 20 de ani, care nici măcar nu au trăit ca lumea şi domni de 45 de ani, care pot fi în acelaşi timp de vârsta părinţilor acelor băieţi, mulţi căsătoriţi, cu copii, cu dorinţa ca să se termine odată conflictul. Dar pentru majoritatea din aceşti soldaţi terminarea conflictului înseamnă controlul graniţei vechi cu Rusia. Am şi transportat un soldat, care a fost rănit în zona umărului şi se întorcea după reabilitare. Pe poziţii nu prea stau răniţii, mai ales că acuma e o situaţie mai paşnică pe linia de delimitare, deşi noaptea se mai bombardează din direcţia Est, înspre Ucraina.

– Ai cunoscut şi soldaţi separatişti?
– Nu. Pentru a cunoaşte soldaţi separatişti este doar o metodă care îţi asigură întoarcerea acasă – să intri din Rusia şi să vezi cum e, fiindcă nu poţi să mergi în DNR din Ucraina, posturile nu lucrează aşa cum e acuma între noi şi Transnistria, e încă prea fierbinte acolo. E bilet într-o direcţie dacă mergi din Ucraina. Aşa ceva pot să-şi permită doar observatorii din OSCE.

– Spuneai că se mai bombardează noaptea. Sunt atacate localități sau doar posturile militare?
– Ei nu au o strategie a bombardamentelor, mai des atacă posturile, pentru a-i ţine pe ucraineni în stres permanent. Cuiva asta îi este convenabil. Noi am prins unul cu urechea, dar soldaţii ne-au zis că e la o distanţă de peste 10 km, deci eram în siguranță. Bombardamentele de acuma nu se compară cu acele din perioada conflagraţiei directe. Acolo era zgomot, sistemele grad declanşează mai multe rachete deodată, sună foarte îngrozitor. Acum se declanşează din lansatoare. După înţelegerile de la Minsk, ambele armate au fost obligate să retragă artileria şi tancurile.

– Dar în ce situație se află soldaţii ucraineni, mai dispun de amuniţii pentru a se apăra?
– Au infanterie motorizată, soldaţi înarmaţi standard, mai au şi lunetişti, dar să nu crezi că dacă a fost zis ca tancurile să fie luate, ei le-au dus departe, artileria şi tancurile sunt la o distanţă permisă, mereu gata. I-am vizitat și pe tanchişti, şi pe artilerişti, ei stau la 40-50 km de linia frontului. Tancurile aşteaptă, sunt mai aproape. Oamenii, ca şi soldaţii, sunt mereu la maximum 20 km.

„Do peremoghi”

– Care momente din timpul celor două săptămâni trăite acolo ți-a rămas în amintire?
– Unul dintre cele mai memorabile a fost când am văzut un panou cu portretele soldaţilor căzuţi dintr-o companie. Peste 30 de oameni, dintr-o companie de 70, a fost distrus tancul în care se aflau. Deci doar compania asta a pierdut 10 echipe de tanchişti, trei într-un tanc. Am văzut un băiat din 94 sau 95 pe panou. Am încremenit. Mi-a fost ruşine în acel moment şi m-a durut foarte mult.

Tanchiștii decedați…

– Dar cei rămași în viață, pe care i-ai cunoscut, au făcut măcar armata înainte de asta sau au învăţat totul din mers?
– Unii au făcut armata, alţii au fost mobilizaţi. Oricum, înainte să ajungi în ATO, eşti pregătit, nu ştiu cât exact, dar sunt şi cei care au contract, adică e vorba de cariera lor. Am luat un interviu de la un băiat de 22 de ani care deja a semnat contract pe trei ani cu armata, deşi a venit ca mobilizat. El zice că va sta cât va fi nevoie, „do peremoghi” (n. red.: până la victorie).
Un alt moment memorabil l-am trăit când eram la marginea vestică a localității Șirokine, sat nelocuit, pe malul Mării Azov, situat între soldaţii ucraineni şi cei separatişti. Desigur, în sat nu puteam intra, fiindcă la marginea cealaltă stau forţele separatiste. Am stat cu băieţii ucraineni în bucătărie la soldaţi și am reuşit să intervievez pe unul dintre ei. După discuția cu acesta, mi-a zis că mai are ceva să-mi arate. Am pornit camera şi am mers după el, a urmat un monolog de 10 minute al unui om născut la Mariupol, un patriot cu o gândire critică, cu un obiectivism remarcabil faţă de tot ce se întâmplă.
Spunea că soldaţii nu pot să-și măsoare cu adevărat puterile din cauza jocurilor din culise. Apoi am ajuns în mijlocul unei tabere de odihnă ca şi oricare tabără post-URSS, cum avem noi la Vadul lui Vodă. Totul era distrus, pereţii găuriţi de gloanţe, geamurile sparte, pe alocuri acoperişuri distruse.
În toată această experienţă grafică, el continua să comenteze despre demnitatea omenească şi cât de mare este diferenţa dintre un mercenar care vine într-o ţară străină şi un om care a copilărit în acea tabără în una din verile de la sfârșitul anilor 80. Într-un final, am intrat pe un culoar, iar el deschizând o cameră după altă, parcă mă invita să văd copiii şi ce a fost luat de la ei – ciupici, paturi sparte, desigur copiii nu au fost în momentul atacurilor, toţi au fost evacuaţi, dar mai departe pe acel culoar cu fiecare cameră mi se amplificau sentimentele şi în ultima cameră deschisă am văzut o gaură imensă în pod şi totul distrus, inclusiv podeaua. Când am ieşit, nu puteam să-mi scot această imagine din cap…

– Filmai aceste momente şi făceai interviuri pentru ca ulterior să faci un documentar?
– Da, efectiv doream să las oamenii să vorbească cât mai mult fără întrebările mele, să iasă ca nişte poveşti. Am reuşit să iau interviu de la o refugiată din DNR care a venit în Ucraina, de la mai mulţi soldaţi, capelani, în total peste 10 interviuri.

„Americanii veneau să înveţe de la ucraineni”

– În 1992, în timpul momentelor liniștite din cadrul războiului din Transnistria, povestesc veteranii, soldații moldoveni și oponenţii lor erau prieteni ziua şi dușmani noaptea. Ce ţi-au povestit soldaţii despre luptele în care au participat?
– Din păcate, în Donbas nu e aşa. E o luptă foarte puternică. Oamenii au o ură de neînţeles, anume cei din partea separatistă faţă de Ucraina. E o nemulţumire de zici că oamenii aceștia se simt segregaţi când li se predă ucraineana în şcoli. Soldaţii ucraineni în majoritate vorbesc şi rusa, dar ura asta naţionalistă e de nedescris.

Intrare în regiunea Donețk

– Și ei cum văd soluţionarea acestei probleme?
– Toţi pe care i-am cunoscut mi-au zis că e cam imposibil de soluţionat, pentru că Donbasul e o bombă cu efect întârziat, în perioada comunistă mulţi oameni criminali şi fără studii au fost trimişi aici. Dar este şi alt moment, peste 50 la sută nu au o opinie, ei merg după cei care sunt mai mulţi. În Donețk, majoritatea erau separatiști, în Mariupol au fost mai mulți proucraineni. Dar această masă gri merge după activişti mai mulţi, cea mai importantă investiţie a ucrainenilor sunt copiii, crezând că ei sunt viitorul acestei ţări şi ei trebuie să vadă ce se întâmplă în ţară şi să nu uite asta. Într-adevăr, copiii sunt foarte patrioți, ei trimit desene în care sunt curcubeie, soldaţi cu flori şi doresc acestora să se întoarcă acasă cât mai repede şi sănătoşi.

– Pentru ucraineni, această experiență este una inedită, Ucraina fiind unicul stat care se află în război cu Rusia. Ce au învăţat forțele armate din acest conflict?
– Când a început acest conflict, forţele ucrainene nu ştiau cum să reacţioneze, se simţea o simpatie prorusă în rangurile înalte militare. Apoi a fost făcută o mică curăţenie pe acolo, şi acum mulţi militari sunt tineri care au un pic de demnitate şi au şi studii militare, unii au făcut stagiere şi în SUA. Aşa s-a întâmplat că separatiştii au primit „ajutor umanitar” de la Federaţia Rusă, inclusiv şi mulţi voluntari sau mercenari au venit în batalioanele separatiste, sistemele Grad şi tancurile care sunt la DNR, nu se produc în Ucraina. Prin urmare, nu sunt trofee de război cum pretind primii, e armament rusesc. La începutul acestui conflict, în Ucraina veneau consilieri militari din SUA, pentru a ajuta pe ucraineni, însă după un an de lupte cu separatiştii şi militarii din forţele regulare ruseşti, americanii veneau să înveţe de la ucraineni, sunt foarte ingenioşi băieţii ăştia.

    
Clădiri distruse de bombardamente

„Ei nu luptă pentru Petea sau Volodea, ci pentru ţară şi familiile lor”

– Ce-ai aflat în timpul şederii tale acolo şi nu va putea afla nimeni doar urmărind ştirile?
– Acum, dacă te uiţi peste toate portalurile, există şansa să vezi tot, numai că nu ştii ce să crezi. Vezi tu că nu este nici un Pravîi Sektor (n.red.: Sectorul de Dreapta), şi că nu te bate nimeni dacă vorbești rusa, ba mai mult, sunt multe inscripţii în rusă. Am cunoscut poveşti reale, cu oameni reali, nu o statistică sau un bilanţ. Am simţit durerea oamenilor şi neputinţa lor. Am aflat acolo că acest război este unul de interes pentru ambele părţi care sunt la conducere, cineva face bani foarte buni acolo. Și absolut toţi înţeleg asta. Ce am remarcat e că acei soldaţi nu luptă pentru un oarecare Petea sau Volodea, ei luptă pentru ţară şi pentru familiile lor, ei nu vor ca mizeria asta să se extindă mai departe, de asta şi păzesc graniţele.

– Care-s concluziile cu care te-ai întors de acolo?
– Să preţuim pacea şi să luptăm pentru o armonie socială, avem nevoie de oameni integri şi de lideri adevăraţi, pentru ca să nu se întâmple o escaladare în ţara noastră. E nevoie de o trezire pentru a vedea ce putem face împreună, dar nu ce ne dezbină. În acelaşi timp, am înţeles că nu e deloc sănătos să discuţi despre politică. Am renunţat la aceste teme în familia mea, printre prieteni şi chiar străini. Eu nu o să am prejudecăţi, consider că ne ia prea multă energie şi motivaţie din viaţă. Nu consider că trebuie să impun pe cineva să facă ceva, iar dacă am să şi vorbesc, atunci doar despre valori, şi nu partide.