În prima parte a textului arătam că natalitatea a scăzut la nivelul anului 1977, numărul angajaţilor s-a înjumătăţit, iar numărul pensionarilor s-a dublat. Revenim la datele Raportului social al Academiei Române şi la problemele structurale.
Economia. Conform acestui Raport, economia României a avut o dinamică sinuoasă formată din două perioade importante de cădere (1990-1992 şi 1997-1999) urmate de creşteri, perioada 2000-2008 fiind una de creştere, care este urmată însă de criza profundă şi structurală în care ne aflăm astăzi.
Trei tendinţe au caracterizat economia acestei perioade: (1) ponderea sectorului privat în PIB s-a stabilizat după 2004 la circa 71%, pornind de la 56% în 1990; (2) industria a lăsat loc predominant serviciilor în cadrul economiei şi (3) numărul salariaţilor a scăzut de la 8 mil. în 1990 la circa 5 mil. în 2008. Deficitul extern rămâne punctul slab al economiei, pentru acoperirea căruia s-a apelat la acorduri cu instituţiile financiare internaţionale şi la împrumuturi private. Aceste acorduri au condus la costuri sociale extrem de mari pentru România, la fenomene grave de sărăcire şi dezagregare socială.
Statul social. O altă concluzie importantă a Raportului e legată de discuţia asupra rolului statului, a implicării sale în economie şi societate. Ideologia actuală susţine: „statul este prea mare şi trebuie făcut mai mic”. Se porneşte astfel de la o ipoteză eronată precum că statul este doar consumator al bunăstării, ignorându-se total cealaltă dimensiune a sa: cea de producător principal de bunăstare prin educaţie, sănătate, ştiinţă, securitate publică şi socială. Datele arată că în România anilor 1998-2009, ponderea veniturilor publice s-a aflat, în medie, la 32,8% din PIB, iar ponderea cheltuielilor la 36,1% din PIB. Aceasta ne plasează pe ultimul loc din Europa în privinţa veniturilor şi pe penultimul loc în ce priveşte cheltuielile publice. România nu are un stat prea mare, raportat la mărimea economiei, ci, dimpotrivă, este statul cel mai mic din Europa, la mare distanţă de media statelor europene. Statul român cheltuieşte pentru domeniul social proporţia cea mai mică, nu numai în raport cu PIB, dar şi ca pondere din buget: 36,5 fata de 55,9% media UE: este, prin comparaţie cu alte ţări, o politică de distribuţie a bugetului în defavoarea sectorului social.
Care sunt riscurile? Raportul ne arată că apare o tendinţa de dezagregare a sistemelor publice de educaţie şi sănătate atât prin subfinanţare, cât şi prin decredibilizare. Se constată o puternică orientare politică de privatizare a acestor servicii, cu toate consecinţele lor sociale negative. Efectul probabil este accentuarea polarizării sociale, în timp ce segmentul sărac, în extindere, este condamnat la o educaţie şi o stare de sănătate tot mai precară.
În concluzie: după 20 de ani, România are încă un număr mare de săraci şi o inegalitate socială mai mare decât cea din 1989, dar şi o povară suplimentară dată de datoriile externe şi costurile sociale care le însoţesc. Singura şansă a României este raţionalitatea, responsabilitatea şi o nouă solidaritate.
