La Eugen Cioclea găsim o cumva „cuminte” şi intertextuală parodie a „Albatrosului” baudelairian: Am cumpărat la bîlci un pescăruş, / Prins cu lasoul de-un poet pe mare, / Şi l-am dresat. / Acum se tot cufundă, / Momit de-o stea ce-i scapă prin / Izvoare („Orice pasăre e ca o cauză ce fîlfîie”, volumul „Alte dimensiuni”). Un exemplu elocvent de dialog cu literatura precedentă este şi „Itinerarul meu literar începe”, în care poetul spune cu ironia-i şi umoru-i binecunoscute: Itinerarul meu literar începe / cu toate variantele / cunoscute sau necunoscute / ale Mioriţei / la care am lucrat în anonimat / cu alţi ortaci / ai cuvîntului („Itinerarul meu literar începe”, volumul „Alte dimensiuni”). El transformă literatura şi cultura de pînă la el într-un intertext direct. În poemul „De ziua ta” citim mai multe trimiteri textuale: Septembrie să-ţi cadă pe fereastră / cu-adolescenţi îndrăgostiţi şi blegi, / fă răcituri din Pasărea Măiastră / şi-mparte-i rînza, drept, / printre colegi.
Dar „cuminţenia” sfîrşeşte aici, doar dialogul cu predecesorii valoroşi poate produce o astfel de „decenţă” parodică. Atunci cînd se referă la trecutul cel mai apropiat al literaturii şi al poetului, găsim o cu totul altă manieră de a parodia: Poetul s-a îmbătat. / E praf. E clei. / Abia de se mai ţine / pe picioare, / dar cît mai poate împărţi / „la trei” / sprijinul său e clasa / muncitoare! („Realismul socialist” din volumul „Alte dimensiuni”). Parodia la Cioclea poate ajunge chiar în zona umorului negru: Eu nici pînă astăzi nu am deprins / Cum se face un nod la cravată, / Căci arta aceasta mi-l aminteşte în ştreang / Pe Esenin („Omul nu poate trăi singur”, volumul „Alte dimensiuni”).
Eugen Lungu îl declara pe poet „proaspăt ca viziune şi ca expresie” în prefaţa la volumul de debut. Nota ironică se remarcă în acest fragment prin faptul că eul liric îşi trădează adevărata intenţie a discursului său – autoironia faţă de sine ca poet (el care zicea despre sine în alt poem „şi-s fraier pe miriştea literaturii”) şi faţă de generaţia sa literară, ba chiar şi faţă de întreaga literatură din care face parte, cum vedem şi din fragmentul ce urmează: Mă întorc în provincie / mai sentimental decît toată literatura / sovietică moldovenească, / de parcă aş fi fost toată viaţa pantof, / care, deşi avînd limbă, / abia acum s-a hotărît / să vorbească. Aceeaşi ironie faţă de trecutul sovietic o vedem în „Remember”: Trăiam un timp, / cînd nu doar între oameni, / dar şi-ntre cai lucra / un tribunal / sau abator socialist.
Criticul Eugen Lungu, în aceeaşi prefaţă constată că „în poezia teribiliştilor autopersiflarea e ceva firesc şi Cioclea nu face o excepţie – unde se dă cu atîta ironie în obrazul cuiva cîte ceva pică şi în propria barbă”. Autoironia ţine şi de raportarea la propria biografie a poetului: La lumina pîlpîită / a unei sticle de ţuică / în care, / ca să i se taie mirosul, / aureola poetului e aruncată ca / o coajă de lămîie, / cîţiva prieteni / abia de-i mai reconstituie chipul / şi numai scrumbia / proaspăt desfăşată din foile cărţii / sale de versuri / îşi mai păstrează calmul, / sinceritatea şi / ironia („Biografia poetului”, volumul „Alte dimensiuni”). Iată şi un exemplu de ironie în crescendo din acelaşi volum ca şi celelalte două fragmente de mai sus: Astăzi cînd toţi ştiu litere-a citi / şi chiar pot scrisul vorbelor, / cu hurta, / doamne, mă rog, / învaţă-i a iubi / sau mută-le din poezie / mutra („Monolog II”).
Eugen Lungu zicea că Eugen Cioclea „vine în literatură nu adus de ştampila diplomei de filolog, ci direct din fiinţa poeziei. Cioclea a făcut matematică la Moscova, şi poezia lui, se pare, face trafic de influenţă, profitînd de inducţia dintr-o sferă a exactităţii categorice într-o sferă a emotivităţii aleatorii. Între matematică (o artă şi ea) şi între poezie (care e şi o ştiinţă) e cel puţin un punct comun – armonia”. În acest sens, acest Eugen Cioclea poate fi considerat unul dintre cei mai lucizi autori ai generaţiei sale (poate i se trage şi de la studiile făcute la Facultatea de Matematică, Universitatea „Mihail Lomonosov” din Moscova, dar poate e în firea lui umană): Dar totuşi blegul de mine / şi-ar vrea fericirea / răpusă de fente acide, altminteri i-aş scrie o ţidulă, / nepublicată aice, / şi mult mai lucid ca aseară / acuma / nemaischimbînd-o, / m-aş / sinucide („Ei”, volumul „Căderea liberă”).
Astfel, ludicul e, de multe ori, purtător în spate a unei lucidităţi ce s-ar desprinde din jocul liber al intelectului şi al imaginaţiei. Există la acest poet o detaşare de propriul timp, o detaşare ironică în poemul „Impertinenţa” din acelaşi volum: Ţăranii n-au cînd citi versurile tale, / […] După o zi de muncă, oh! Iubesc / barbar femei bolovănoase, / cînd impotenţii poligloţi scîncesc / în patul orăşencelor / frumoase.
Să recunoaştem că în opera lui Eugen Cioclea coexistă datele unui portret ceva mai complex, un autoportret cu scăpărări de luciditate şi momente de autocenzură ironică: Ca extratalent / eu pot să atac cu lumina cuantică / pe-o mulţime de genii („Vâj”, volumul „Căderea liberă”).
Observăm la început jocul gratuit, apoi jocul ritual aplicat cuvintelor. Fapt ce demonstrează încă o dată că e vorba de nişte jocuri ale unei fantezii iscusite cu o mentalitate proprie. De aici şi conştiinţa că refuzul vechilor „frumuseţi” va duce la excluderea dintr-un canon academico-şcolar: Ştiu că nu voi ajunge / niciodată în licee / din vina cuvintelor cam necioplite / şi a lipsei bunului gust (Eugen Cioclea, „Aleea clasicilor”, volumul „Alte dimensiuni”).
E poetul care aşteaptă o pereche de blugi cam cîrpiţi, / însă aduşi din America („Soluţiile binevoitorilor” în volumul „Alte dimensiuni”). Un vers ce poate fi chiar definitor pentru această generaţie optzecistă – numită şi „generaţia în blugi” din perestroika lui Gorby, căci, ne anunţă acelaşi poet în „Chitări electrice asmuţă naiul”: blugii devin costum naţional. Poeţii generaţiei în blues-ginşi se vor exhibaţi şi într-un joc al lor. Arheologia vremurilor de glorie literară are în opoziţie nişte tineri poeţi deloc clasici şi deloc aspiranţi spre aceasta: Cu legitimaţia de membru / al U.S. din U.R.S.S. / trec pe aleea clasicilor / ca un accident al restructurării, / scăpat de la neurochirurgie, / un pic cam năuc, / dar încă sigur de sine (Eugen Cioclea, „Aleea clasicilor”, volumul „Alte dimensiuni”).
În „Regula jocului” (volumul „Alte dimensiuni”), Eugen Cioclea îşi anunţă generaţia: Nu mai suntem o generaţie de îngeri / cu aripioarele la spate, / abia zburătăciţi, / cu sîngele în bernă, păşind peste înfrîngeri, / iconoclaşti sau prozeliţi. În alt poem găsim un apel către propria generaţie: Mă adresez generaţiei mele, / Cît şi celor care nu au apucat deocamdată / Să prindă la seu: / Din clipa aceasta (nu mai puţin importantă / Ca pasul lui Armstrong pe lună) / Toţi cu şanse egale de a hrăni cu colivă / Clanul de vrăbii al istoriei literare („Apel”, volumul „Alte dimensiuni”). În poemul „Mesaj” din volumul „Numitorul comun”, apărut încă cu semne chirilice în 1988, poetul se referă la aceeaşi generaţie: Ce a fost a trecut. A rămas / generaţia mea cam sucită, / dar nicicînd şi nicicum de pripas / sau cu fruntea de praguri zdrelită.
E vorba de o istorie literară şi general-umană în care vechile valori, poate cele adevărate sau cu adevărat verificate, dispar, în care: Se moare prosteşte, se moare subit / şi adesea din abuz de reţete, / se moare eretic, spăşit şi umil / cu faţa la cer, la perete. / Se moare aiurea, spectaculos, / în filme, romane, în teze, / în bîrfă, în glumă şi-n serios / în braţe ca-ntre / paranteze.
Un lucru e cert, literatura ca o taină, ca un surâs al Giocondei, nu mai este astăzi un imperativ, azi se scrie cu hohote de rîs, căci ca într-un poem de Eugen Cioclea mai inhalăm încă praful de puşcă şi zgura / de pe relicvele civilizaţiei mondiale. / Zîmbeşte-n doi peri Mona Liza, / convertită şi ea / cu parale („Triumful materiei”, volumul „Alte dimensiuni”).
A intrat în cartea „Exodul din labirint”, Vitalie Răileanu, Tipomoldova, Iaşi, 2013.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
