Finaluri optimiste sunt doar în poveștile de ADORMIT copiii

– Care este doza de autenticitate în volumele pe care le-ați scris? Mă refer cu deosebire la cele de critică literară.

– Doza de autenticitate este direct proporțională cu doza de libertate pe care am avut-o. Cel mai „împodobit” cu fel de fel de tabuuri, interdicții și semne de întrebare am fost la scrierea și elaborarea pentru tipar a volumașului „Martor ocular”. În final, a ieșit un „martor” cu totul desfigurat, o carte care, la apariție, mi-a întărit și mai mult sentimentul de scârbă față de „spiritul epocii”, vorba dumneatale, care ne dirija cu suspiciune și cu strictețe. Mai profunde și mai dureroase au fost însă sila de mine că nu am avut tăria să renunț mai devreme la scris și amărăciunea că la anii mei de atunci nu puteam face altceva decât să scriu, sentimente pe care le-am lăsat să se reverse în deplina libertate în poeziile sortite (de asta eram perfect conștient!) sertarului.

– Vă referiți la poeziile din „Cămașa lui Nessos”?

– Exact. La această carte pe care am putut-o publica abia în 1988.

– Cum v-ați caracteriza astăzi întinsa activitate de cercetător și istoric literar, de poet, publicist, eseist și profesor universitar?

– În critica literară, activitate care necesită un exercițiu de lectură și de interpretare sistematic, zilnic, am ratat, cu siguranță, mai multe volume, câteva monografii, o „Istorie literară a Basarabiei” (fiți atenți la formulare, nu e vorba de o istorie a literaturii ceea ce e cu totul altceva!). Am debutat în 1972, dar vreo două decenii a trebuit să mă pitesc mereu în crusta unui cvasianonimat, pe jumătate impus, pe jumătate asumat cu bună știință, să renunț la opiniile mele și să mă resemnez, să mocnesc în tăcere mistuit de neputința de a spune ce aveam de spus și de revolta ce deborda la vederea întronării generale a mediocrității, maculaturii și arbitrarului. Apoi un deceniu și ceva am lăsat literatura, pentru că în față îmi apăruse, un „vis de taină” pe care, din păcate, n-am apucat să-l realizez. Iar când am revenit la literatură, a trebuit vreo doi ani și ceva să citesc tot ce s-a scris în aceste decenii de „lipsă” pentru ca, în final, să constat că în literatură s-au produs niște lucruri, nu chiar spectaculoase, dar interesante, pe care acum încerc să le sistematizez într-o sinteză. Ce va ieși nu știu. E doar un proiect în derulare, o intenție care deocamdată se învârte în jurul unei idei foarte incitante și promițătoare, definită de mine prin sintagma „arheul marginii”.
Ca publicist, am scris o carte, „Sabatul sau noaptea vrăjitoarelor politicii moldovenești”. A fost și premiată de „Centrul național de jurnalism” la categoria „Jurnalistul care a scandalizat cel mai mult publicul”.

– Un premiu care, cred, v-a bucurat atunci.

– Un premiu care ar fi trebuit să mă bucure, dar care mi-a lăsat un gust amar prin echivocul ce se interpunea la mijloc. Cartea nu se prea raporta la sensul curent al publicisticii. Am scris-o și eu „ca să mă răcoresc” și era mai degrabă un strigăt de alarmă, de disperare, de durere. Intenția și miza cărții fuseseră altele decât doar „să scandalizeze opinia publică”. Poți foarte ușor scandaliza și cu niște ciumbușlucuri histrionice, precum a făcut-o superb Costică Munteanu care, un an după mine, a luat același premiu. Or, „Sabatul” era o primă radiografie a cutumelor unei politici de junglă care acaparase deja spațiul public al Republicii Moldova și care azi a căpătat aspectul unui spectacol televizat perpetuu.

– Să înțeleg că acest gust amar v-a făcut să scrieți cartea de poezii „Elegii pentru mintea cea de pe urmă”, cu un substrat publicistic, polemic foarte puternic?

– A fost mai degrabă o necesitate interioară. (…)Am pornit cartea în chiar seara de revelion, „la hotar de milenii”, cu imaginea celor „trei ciobănei, împăcaţi, pe o coamă de deal hăcuind Năzdrăvana pentru frigare” și peste trei luni am terminat cu: „vlăguiţi de ciroze şi reumatisme, de repetate atacuri de cord,/ ţăranii fac ordine prin cimitire,/ se bucură cum plânge viţa-de-vie retezată de foarfec/ şi aşteaptă cucul să vină/ să le mai cânte o dată din faţă.”

– Un final optimist. De ce n-ați perseverat? După „Elegii” au urmat „Destin întors”, „Iisus prin miriști”, „Plânsul centaurului”, cărți de poezii în care filonul tragic se adâncește odată cu închiderea tuturor orizonturilor.

– Finaluri optimiste sunt doar în poveștile de adormit copiii. Asta am înțeles-o după fiecare carte de poezie scrisă. Fiecare a însemnat pentru mine un nou prag de pătrundere și înțelegere a ceea ce am numit „destin întors”. În poezie, cred, am izbutit să recompensez celelalte „pierderi”, sau, vorba dumneatale, ratări literare. Că volumele de poeme nu au fost premiate, remarcate, comentate de critica literară, sincer să-ți spun, la început parcă m-a junghiat un pic la inimă. Pe urmă m-am obișnuit. Acum, când trendul hermeneutic pe marginea poeziilor mele este în creștere, aștept interpretarea care să mă uimească. Nu laudă, nu critică, înțelegere aștept în continuare.