– Bă, ăsta e taică-meu. Băgaţi-vă imediat sub pat.
Cât ar clipi din gene, Ion şi Viorel, doi tineri poeţi postmodernişti, s-au strecurat sub somieră, dislocând pătura virgină de praf ce acoperea duşumeaua. Adrian se ridică în vârful picioarelor şi-şi lipi ochiul de vizieră. În partea aialaltă a uşii, un misionar cu cravată neagră şi cu un teanc de reviste sub braţ, îl scruta cu ochii mijiţi. Adrian nu-i deschise şi reveni în dormitor.
– Hai bă, postmoderniştilor, ieşiţi la lumină şi urmaţi-mă ca să vă arăt biblioteca lui taică-meu.
Ştergându-şi din mers turul pantalonilor, cei doi tineri poeţi postmodernişti s-au grăbit să-l ajungă din urmă. Viorel intră primul în dormitorul domnului Vântu şi înmărmuri. Atâtea cărţi nu văzuse în viaţa sa. Rafturi cu cărţi se înălţau pe toţi pereţii, de sus până jos. Oriunde se uita, vedea numai cărţi.
– Hai, mai repede bă, că taică-meu s-ar putea să apară dintr-o clipă în alta, tună Adrian.
Ion se uita pierdut în jur şi nu se decidea în ce parte s-o ia.
– Şi nu uitaţi, doar câte zece cărţi de căciulă.
Adrian ieşi la balcon şi îşi aprinse o ţigară. Ion scoase o carte de pe raft şi o deschise. Era Istoria… lui Radu G. Ţeposu, cu o dedicaţie pentru ilustrul critic literar, domnul Vântu. Viorel îşi plimba mâinile şi privirile pe cărţi şi înghiţea în sec. Adrian reveni în dormitor. Se plimba nervos în spatele lor şi-i privea peste umăr. Din când în când, privirile îi alunecau spre fereastră şi tresărea.
– Şi nu vă atingeţi de cărţile de critică literară, pentru că lipsa lor taică-meu o s-o observe imediat, îi apostrofă Adrian. Dintr-o dată, acesta sări ca ars de la fereastră şi-i îmbrânci spre uşă.
– Vine. Coborâţi cu liftul, că el tot timpul urcă pe scări. Şi mai repede, mai repede. Într-o oră, voi fi pe terasa Uniunii Scriitorilor.
Cei doi poeţi au ţâşnit afară din lift şi au traversat curtea în fugă. Domnul Vântu urca gâfâind scările. Adrian îi deschise uşa şi se porni spre el.
– Dă-mi voie să te ajut, făcu Adrian şi îi luă geanta. Ce ai aici?
– Cărţi. De mai bine de o jumate de an căutam Istoria frumuseţii a lui Eco şi azi, îţi dai seama, am dat de ea absolut întâmplător în librăria Eminescu.
Domnul Vântu îşi scoase cărţile din geantă şi începu să le aranjeze cu acribie pe rafturi. Adrian deschise uşa şi ieşi pe palier, fără ca taică-său să-l vadă că pleacă. Pe terasa Uniunii Scriitorilor intră val-vârtej şi se îndreptă glonte spre masa la care Ion şi Viorel, răsfoiau, când o carte, când alta. Au tresărit, văzându-l la masa lor.
– Parcă ţi-am spus, Ion, să nu te atingi de critica literară. Dă-mi-l pe Lotman înapoi.
– Hai că ţi-l plătesc dublu.
– Bine. Dar să fie pentru ultima oară.
Ion şi Viorel i-au lăsat pe masă câte un teanc de bancnote şi s-au cărat cu câte o sacoşă de cărţi în mână. Adrian băgă banii în portmoneu şi se uită visător spre copacii care se înălţau în spatele grădiniţei.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
