Cuvintele încă-şi dau ghes în foaierul unui discurs coerent întru aflarea răspunsului: cum a fost posibil? a fost oare aievea? două clipe sau două vieţi au zburat pe sub ochii noştri? – dar explozia de aplauze şi braţele de flori, iată, mai mult decât cuvintele, vin să dea răspunsul şi să exprime admiraţia pentru ceea ce am trăit împreună: da, a fost un miracol! Vraja textului cu surprizele-i de replici şi linii neaşteptate de subiect, jocul strălucitor, pasionant, inteligent şi în deplină concordanţă al actorilor, succesiunea în avalanşă a măştilor după regula râsu-plânsului aidoma teatrului sintetic al antichităţii proiectat în modernitate – toate certifică valenţele mirifice ale unui spectacol de zile mari.
Cuceriţi de spectacolul „Străini în noapte”, râzând împreună, bucurându-ne şi întristându-ne ori aşteptând cu sufletul la gură surpriza deznodământului în duelul celor doi mari floretişti ai scenei – Florin Piersic şi Medeea Marinescu – trebuie să recunoaştem că noi, spectatorii, nu ne-am simţit de loc străini, ba chiar luând în considerare distanţa dintre Cluj, Bucureşti şi Chişinău, ne-am simţit smulşi din uitare şi ceva mai apropiaţi chiar şi de luminile Parisului.
Amintindu-mi, totodată. de prestaţia lui Alain Delon în acelaşi spectacol cinematografic, mi-am zis: „Las’ că şi Delon-ul nostru cu nimic nu-i mai prejos decât al lor!”.
Diseminarea sensurilor acestui spectacol incitant ne-a prilejuit şi o reîntâlnire, pe viu, cu marile dileme ale existenţei umane: succesiunea dramatică şi autismul vârstelor, ritualul minciunii şi decojirea adevărului, dragostea, ura şi trădarea, inventivitatea sau histrionismul acestui „animal” (in)fidel care este bărbatul, nevoia de tutelă a copilului inocent, singurătatea, pasiunea, în fine, iertarea. Toate se derulează năvalnic în spectacolul vieţii după magistralul principiu coincidentia oppossitorum, cum l-a formulat cândva un filosof medieval.
Surprinzător, coincid sugestiv cu unele simboluri arhetipale şi numele eroilor: Jullietta-Medeea, întruchipând inocenţa, în egală măsură este proiecţia unei Medee moderne, răzbunătoare de destin şi vânătoare a fantomelor infidelităţii. Pe când Pierre… aş risca să-i discern o dublă sau chiar triplă interpretare semiotică: astfel descoperim spectaculos un Pier-sic! care ne avertizează să luăm aminte! La fel, un Pierre-şic! cu şarmul şi savoarea pe care le posedă doar inegalabilul Florin Piersic şi, în fine, un Py-eR la pătrat, formula care exprimă aria perfectă a circumferinţei unui Piersic înflorit şi mereu roditor.
Îmbogăţit prin dăruirea totală a doi neîntrecuţi maratonişti ai scenei (două ore consumându-se ca două clipe în suspans), spectacolul elasticizează şi relativizează limitele patului procustian şi reinstaurează ordinea adevăratelor valori umane. El ne aminteşte, în acelaşi timp, nu doar că acolo unde dragoste nu e nimic nu e, dar că s-ar putea să existe ceva mai puternic chiar decât dragostea (mai ales, când ea pare a fi doar trucată) şi acel ceva, de care noi adesea uităm, din păcate, este dragostea copiilor pentru părinţi şi este sentimentul iubirii şi datoriei paterne!
Anume prin acest sentiment încerc să-mi explic ataşamentul actorilor, spectatorilor, dar şi al regizorului Radu Beligan, la frumuseţea mesajului acestui spectacol, prin acelaşi sentiment explicându-mi şi lacrimile din final ale bunului, generosului şi neîntrecutului nostru Florin Piersic, lacrimi desluşite printre lacrimile noastre de recunoştinţă.
Ion Hadârcă, scriitor, deputat
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
