Cuvintele încă-şi dau ghes în foaierul unui discurs coerent întru aflarea răspunsului: cum a fost posibil? a fost oare aievea? două clipe sau două vieţi au zburat pe sub ochii noştri? – dar explozia de aplauze şi braţele de flori, iată, mai mult decât cuvintele, vin să dea răspunsul şi să exprime admiraţia pentru ceea ce am trăit împreună: da, a fost un miracol! Vraja textului cu surprizele-i de replici şi linii neaşteptate de subiect, jocul strălucitor, pasionant, inteligent şi în deplină concordanţă al actorilor, succesiunea în avalanşă a măştilor după regula râsu-plânsului aidoma teatrului sintetic al antichităţii proiectat în modernitate – toate certifică valenţele mirifice ale unui spectacol de zile mari.
Cuceriţi de spectacolul „Străini în noapte”, râzând împreună, bucurându-ne şi întristându-ne ori aşteptând cu sufletul la gură surpriza deznodământului în duelul celor doi mari floretişti ai scenei – Florin Piersic şi Medeea Marinescu – trebuie să recunoaştem că noi, spectatorii, nu ne-am simţit de loc străini, ba chiar luând în considerare distanţa dintre Cluj, Bucureşti şi Chişinău, ne-am simţit smulşi din uitare şi ceva mai apropiaţi chiar şi de luminile Parisului.
Amintindu-mi, totodată. de prestaţia lui Alain Delon în acelaşi spectacol cinematografic, mi-am zis: „Las’ că şi Delon-ul nostru cu nimic nu-i mai prejos decât al lor!”.
Diseminarea sensurilor acestui spectacol incitant ne-a prilejuit şi o reîntâlnire, pe viu, cu marile dileme ale existenţei umane: succesiunea dramatică şi autismul vârstelor, ritualul minciunii şi decojirea adevărului, dragostea, ura şi trădarea, inventivitatea sau histrionismul acestui „animal” (in)fidel care este bărbatul, nevoia de tutelă a copilului inocent, singurătatea, pasiunea, în fine, iertarea. Toate se derulează năvalnic în spectacolul vieţii după magistralul principiu coincidentia oppossitorum, cum l-a formulat cândva un filosof medieval.
Surprinzător, coincid sugestiv cu unele simboluri arhetipale şi numele eroilor: Jullietta-Medeea, întruchipând inocenţa, în egală măsură este proiecţia unei Medee moderne, răzbunătoare de destin şi vânătoare a fantomelor infidelităţii. Pe când Pierre… aş risca să-i discern o dublă sau chiar triplă interpretare semiotică: astfel descoperim spectaculos un Pier-sic! care ne avertizează să luăm aminte! La fel, un Pierre-şic! cu şarmul şi savoarea pe care le posedă doar inegalabilul Florin Piersic şi, în fine, un Py-eR la pătrat, formula care exprimă aria perfectă a circumferinţei unui Piersic înflorit şi mereu roditor.
Îmbogăţit prin dăruirea totală a doi neîntrecuţi maratonişti ai scenei (două ore consumându-se ca două clipe în suspans), spectacolul elasticizează şi relativizează limitele patului procustian şi reinstaurează ordinea adevăratelor valori umane. El ne aminteşte, în acelaşi timp, nu doar că acolo unde dragoste nu e nimic nu e, dar că s-ar putea să existe ceva mai puternic chiar decât dragostea (mai ales, când ea pare a fi doar trucată) şi acel ceva, de care noi adesea uităm, din păcate, este dragostea copiilor pentru părinţi şi este sentimentul iubirii şi datoriei paterne!
Anume prin acest sentiment încerc să-mi explic ataşamentul actorilor, spectatorilor, dar şi al regizorului Radu Beligan, la frumuseţea mesajului acestui spectacol, prin acelaşi sentiment explicându-mi şi lacrimile din final ale bunului, generosului şi neîntrecutului nostru Florin Piersic, lacrimi desluşite printre lacrimile noastre de recunoştinţă.
Ion Hadârcă, scriitor, deputat
