Editorial

Fotbalul moldovenesc în regimul totalitar sovietic (IV)

Istoria fotbalului în RSS Moldovenească a început în anul 1944, când odată cu venirea trupelor sovietice, prin decizia autorităţilor, la fel ca în alte state comuniste, a fost creată asociaţia sportivă „Dinamo”, ce aparţinea Ministerului de Interne. În cadrul asociaţiei a fost creat primul club de fotbal – „Dinamo” Chişinău, iar pe locul fostului stadion din „Piaţa Nemţească” a fost construit actualul stadion „Dinamo”. Data de naştere a clubului „Dinamo” este considerată ziua de 16 mai 1947, atunci când echipa moldoveană a întâlnit în Liga „B” a campionatului sovietic echipa „Pişcevik” din Odesa. În acelaşi an, Chişinăul a fost vizitat într-un turneu propagandistic de legendarul club „Dinamo” Moscova. Clubul moscovit a jucat un meci demonstrativ împotriva echipei locale „Dinamo”, fapt ce a dat posibilitate de a vedea „la lucru” cei mai buni fotbalişti sovietici ai momentului şi a stimulat popularitatea acestui joc printre locuitorii republicii. Tot în anul 1947 a fost organizat primul campionat al republicii la fotbal, iar „Dinamo” Chişinău a fost prima campioană.

Până în anul 1950 „Dinamo” a evoluat în ligile inferioare ale fotbalului sovietic, deoarece tendinţele autorităţilor sovietice de a distruge tot ce era legat de perioada interbelică au făcut imposibilă asigurarea unei linii de continuitate în evoluţia fotbalului şi sportului basarabean. Singurele excepţii notabile care aminteau de perioada antebelică erau Gheorghe Mocanu, fost jucător al echipei „Mihai Viteazul”, care a jucat în echipa „Burevestnik” şi a antrenat echipa „Politehnica” Chişinău în anii 1960-1970, şi Serghei Cornilov, fost jucător al echipei „Mihai Viteazul”, ulterior jucător şi căpitan al echipei „Burevestnik”.

Abia la începutul anilor 1950 au fost întreprinse măsuri consistente ce au pus bazele primelor rezultate în fotbalul moldovenesc. În acea perioadă prim-secretar al CC al Partidului Comunist din Moldova era Leonid Brejnev, care era un mare amator al fotbalului şi care suspenda chiar şedinţele de partid pentru a reuşi să asiste la meciuri. Acesta a început construcţia Stadionului Republican, principala arenă sportivă şi fotbalistică a RSS Moldovenească, şi datorită preocupărilor sale la „Burevestnik” (noua denumire a echipei) au fost invitaţi mulţi jucători sovietici de renume (M. Muhortov, V. Mirgorodski, E. Danilov, Igor Markevici, Anatolii Zubriţki), iar ca antrenor de la Moscova a fost invitat Piotr Stupakov. Preponderenţa în principala echipă a republicii a jucătorilor şi antrenorilor din alte republici sovietice a fost un fenomen constant pe parcursul perioadei sovietice, care datează de la începuturile fotbalistice în RSSM.

Drept rezultat al acestor schimbări, în anul 1955, pentru prima oară în istoria fotbalului moldovenesc, „Burevestnik” s-a calificat în Liga superioară sovietică şi a jucat printre cele mai bune 12 echipe ale URSS. Evoluţia echipei în primul eşalon al fotbalului în sezonul 1956 a confirmat consistenţa schimbărilor operate, „Burevestnik” a ocupat locul 6 în campionat, cea mai înaltă treaptă atinsă vreodată de un club moldovean în campionatele sovietice. La 3 septembrie 1956 a fost jucat primul meci internaţional al unei echipe din RSSM – „Burevestnik” a jucat la Chişinău împotriva echipei române „Steagul Roşu” din Stalin (Braşov) şi a câştigat cu scorul de 3:0. În acelaşi an, „Burevestnik” a realizat primul său turneu internaţional în România, unde a jucat trei meciuri împotriva celor mai bune echipe româneşti. În anul următor, „Burevestnik” a întâlnit echipa braziliană „Baia” (meci pierdut de echipa moldovenească cu scorul 0:1) şi a vizitat Belgia (a învins cu 6:2 „Antwerp” şi a cedat cu 0:3 echipei „Standard”).

În anul 1957 „Burevestnik” a ocupat locul 9 în Liga superioară şi tot în acelaşi an echipa şi-a schimbat denumirea în „Moldova”. Aceasta a mai evoluat încă şapte ani în Liga superioară, dar misiunea sa principală era să evite retrogradarea în prima ligă. Într-un final, după o evoluţie dezastruoasă în sezonul 1963-1964 „Moldova” a părăsit pentru zece ani prima scenă a fotbalului sovietic. Oficialii de partid erau interesaţi în a avea o echipă de top în republică, în corespundere cu tendinţele din alte republici sovietice, dar au neglijat dezvoltarea fotbalului local care trebuia să ofere rezervele necesare pentru realizarea unor performanţe unionale.

Anii 1950 este perioada primelor succese internaţionale ale principalului club din republică. „Moldova” a jucat cu succes împotriva echipei „Vasas” Cepel, Ungaria (3:3), a învins echipa „Dukla” Praga (2:0), „Olympiakos” (Grecia), „Fenerbahce” (Turcia) şi a pierdut cu 1:2 doar echipei „Flamengo” (Brazilia). „Moldova” de asemenea a câştigat meciurile împotriva echipelor naţionale ale Chinei (2:0), Coreei de Nord şi a remizat 0:0 cu echipa Vietnamului, într-un meci la care a asistat personal Ho Shi Min, liderul comunist al ţării. Potrivit directivelor de la Moscova componenţa echipelor sovietice care jucau meciuri internaţionale era întărită cu jucători din cele mai bune echipe sovietice pentru a obţine rezultate pozitive împotriva cluburilor străine, mai ales împotriva celor din lumea capitalistă. Acest fapt era o consecinţă a confruntării ideologice dintre blocurile socialist şi capitalist din timpul Războiului Rece, iar fotbalul era folosit ca instrument al propagandei sovietice.

În urma eforturilor întreprinse de autorităţile de partid în anul 1973 „Nistru” Chişinău („Moldova” a fost re-botezată „Nistru” în anul 1972) a reuşit să acceadă în Liga superioară şi pentru un singur sezon a jucat în compania celor mai bune echipe sovietice ale momentului. În anii 1970 în RSSM a apărut şi s-a cristalizat o nouă generaţie talentată de fotbalişti, unii dintre ei autohtoni – P. Cebanu, G. Tegleaţov, I. Caras, N. Cebotari, A. Maţiura, A. Teslev – care întărită cu jucători veniţi de la clubul „SKA” Lvov (I. Mosora, dar în mod special G. Batici ) a reuşit să califice în anul 1983 pentru ultima oară echipa „Nistru” în Liga superioară sovietică.

Cu excepţia oraşului Chişinău, fotbalul de performanţă se mai juca în alte două oraşe ale republicii – Tiraspol şi Bălţi. La Tiraspol exista echipa „Textilşcik”, care o perioadă îndelungată a evoluat în liga a doua, iar ulterior, sub denumirea de „Tiligul” a reuşit să se califice în prima ligă şi chiar în liga superioară în 1990. Fondarea acestei echipe la Tiraspol a avut loc în 1978, atunci când una din cele mai bune echipe din provincie – „Speranţa” Drochia – a fost transferată la Tiraspol şi luată sub patronat de Combinatul de Celuloză şi Bumbac din oraş.
În 1984 Moldova a obţinut din partea Comitetului de Stat pentru Cultură Fizică şi Sport al URSS dreptul de a fi reprezentată de încă o echipă în liga a doua. Pentru a extinde aria geografică a fotbalului, în acelaşi an, la Bălţi, cel mai mare oraş din nordul republicii, a fost creată echipa „Zarea”. Echipa a fost creată prin decizia oficialităţilor comuniste şi era alcătuită prioritar din jucători aduşi de la Chişinău, dar în ciuda popularităţii fotbalului în oraş, conducerea oraşului nu era interesată în dezvoltarea reală a fotbalului acolo.

Situaţia materială a fotbaliştilor moldoveni în perioada sovietică era una extrem de precară şi lipsită de alternative. Potrivit legislaţiei sovietice, fotbaliştii trebuiau să primească un salariu de până la 180 ruble, veniturile suplimentare fiind stopate prin legea din 25 februarie 1972 „Privind unele manifestări nesănătoase din anumite probe de sport şi mai ales din fotbal”, care interzicea orice fel de câştiguri pentru sportivi în afară de cele oferite de stat.

Dacă ar fi să judecăm realităţile fotbalistice ale acestei perioade prin prisma celor care au avut conexiuni directe cu această probă de sport, atunci putem concluziona că oficialităţile comuniste din RSS Moldovenească nu au fost interesate să stimuleze apariţia în republică a unei şcoli proprii de fotbal, similară spre exemplu celor din Ucraina, Georgia, Armenia sau Lituania. Accesul fotbalului moldovenesc la cel sovietic era destul de redus, republica având o perioadă îndelungată doar un singur club de nivel unional, iar cooptarea jucătorilor locali in acest club era destul de limitat. În consecinţă aceştia nu aveau posibilitate de a creşte valoric şi erau nevoiţi să plece în alte republici.

Fotbalului moldovenesc îi lipseau resursele proprii, el fiind redus la dorinţa autorităţilor de partid şi de stat de a avea sau nu o echipă de top în republică, ceea ce stimula pentru o scurtă perioadă eforturile şi resursele locale, dar neglija principiile dezvoltării sistemice a fotbalului. Existenţa multor jucători de valoare în alte republici unionale făcea lipsită de interes necesitatea de a dezvolta fotbalul autohton, de aceea completarea „Nistrului” din interiorul republicii era slabă. Exista un club-simbol al republicii (la fel ca în cazul altor republici unionale), iar restul fotbalului a avut un caracter de masă, periferic, ceea ce în mare parte a făcut complicată revendicarea unui context de performanţă în perioada postsovietică.
 

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *