Aflat în nordul județului Giurgiu, satul Ulmi are o istorie de peste 400 de ani însă e bine de știut că nu s-a numit dintotdeauna asa. Pe teritoriul său s-a aflat, până la începutul secolului al XX-lea, satul Ornești, numit în documente și Aldești ori Tomești, datorită neamurilor de moșneni care locuiau aici.

Denumirea acestui sat de altădată provenea, probabil, de la numele lui Zornea care stăpânea aici în jurul anului 1620. Şi aşa cum părţi ale Orneştiului au fost numite Aldeşti, după Ştefan Aldea, sau Tomeşti, după Pârvu Tomescu, cel dintâi moşnean – pe numele său Zornea – va da numele iniţial al aşezării: Horneşti, apoi Orneşti.

Despre moşnenii din Orneşti – ţăranii liberi, posesori în devălmăşie ale unor proprietăţi moştenite de la un străbun comun – George Lahovari scria acum mai bine de un veac: „au căpătat pământ în urma faptelor vitejești contra vrășmașilor țării și cu deosebire în contra turcilor. Moșiile li s-au dăruit de domnii pământeni din timpurile vechi. […]“ . Aceeaşi situaţie, redată lapidar de Lahovari, se întâmplase şi în localitatea imediat învecinată, Poenari, unde, în jurul anului 1650, îl găsim pe Mâinea postelnicul, cel care fusese miluit de marele ban Radu Buzescu cu moşia Poenari de pe Răstoacă în semn de preţuire pentru slujba adusă neamului.

Ieromonahul Iosif cumpără moșia moșnenilor.

Povestea noastră începe în timpul domniei lui Șerban Cantacuzino, atunci când, la 2 februarie 1682, un anume Ivan cu familia sa vând lui Pârvu Tomescu (fiul vornicului Mihai Tomescu) și fraților lui moșia din Calea Baiului. Acest Pârvu Tomescu, așa cum vom găsi în documentele ulterioare acestei date, va denumi moșia proaspăt cumpărată Tomești. El o va hotărnici la 8 mai 1713 și o va stăpâni până la moarte, apoi aceasta va reveni fiului său, Costandu Tomescu, care va încerca să mărească moșia moștenită. Astfel, la 30 martie 1735, Pena Giugeală vinde moșia din hotarul Tomeștilor lui Costandu și unchiului acestuia, Ion Tomescu .

Apariția în peisaj a ieromonahului Iosif face ca situația să se schimbe radical – el cumpără de la moşneni mai multe moşii. De pildă, la 3 februarie 1743, mai mulți moșneni din Ornești îi vând lui Iosif și nepotului său Neacșu moșia din Trestieni. La 2 ianuarie 1746, alți moșneni din Ornești își vând moșia lui Iosif și nepotului său. Ultimul care își va vinde o parte din moșie va fi chiar Costandu Tomescu, în anul 1747-1748 (în documente găsim data 7255). Astfel, în decursul a aproximativ cinci ani, ieromonahul Iosif va deține o însemnată moșie în apropierea Bucureștiului.

Crucea de piatră de la Ornești.

În anul 1932, Radu Gh. Ion, un tânăr care se pregăteşte să absolve Facultatea de Teologie, porneşte într-o campanie de radiografiere a ultimelor inscripții din satele județului Ilfov. Teza sa de licență, o adevărată comoară pentru cercetătorul modern, scrisă într-o caligrafie de epocă, îmbină, prin finețea condeiului, adevărul istoric și legendele culese de preot acum mai bine de 90 de ani.

Ajuns în zona Orneștiului, viitorul absolvent de Teologie găsește o cruce de piatră și, alături de preotul din acea perioadă, Ştefan Dumitrescu, descendent direct al moşneanului Ştefan Aldea, o curăță și transcriu împreună textul din chirilică. Însemnarea este următoarea:

Pe prima latură: „Din mila şi vrerea Tatălui şi a Fiului şi a Duhului Sfânt şi întru cinstea şi slava Adormirei, ridicatu-sa această cruce de robul lui Dumnezeu […], în zilele prea luminatului domn Io Grigorie Ghica voevod“.

Pe a doua latură: „Stroe, Baico, Radu, Radu erei, Eriţă Neaga, Neacşu erei, Stoica eriţă, Anghel, Soase, Muşa, Neacşa, Dobra, cu părinţii lor şi tot neamul lor întru împărăţia ta totdeauna acu şi pururea în vecii vecilor amin“. Pe a treia latură: „leat ЗCNЗ [n.n. 7257 – anii 1748-1749] i-am dat pop. Neacşului să stăpânească şi să nu vândă“.

Pe a patra latură:
„Aici semnez eu, Iosif ieromonah Voinescu, de la cine am cumpărat moşia în Trestienii din deal, care se numesc Horneşti, unde am ridicat această cruce şi o biserică hramul Adormirea Precistii.
St. că mi-a vândut Nedelco Zornea.
St. că mi-a vândut Costandu feciorul Pârvului Tomescu, cumpărată de la Ivan Aleaga.
St. că mi-a vândut Radu cu nepoţii lui“ .
Crucea există și în ziua de astăzi, așezată în fața bisericii din zid, în același loc în care a fost descoperită în 1932.

Controversele privind ctitorul.

Bazându-se pe tradiţia orală, dar şi pe tabloul votiv din biserică, preotul Ştefan Dumitrescu afirma cu tărie în 1932 că biserica fusese construită de străbunul său, moşneanul Ştefan Aldea, în jurul anului 1830. Şi pentru că tabloul votiv e acoperit astăzi, iar aceasta pare a fi singura sursă a acestui neprețuit izvor istoric, vom consemna ce a notat tânărul cercetător în teza sa de licenţă referitor la acesta: „Pe peretele de apus, deasupra uşii de la intrare se vede zugrăvită biserica. În partea de nord a uşii se văd doi bărbaţi: unul ţinând de subţioară pe celălalt, care la rându-i ţine cu mâna dreaptă biserica. Amândoi au pe cap căciuli mari şi sunt îmbrăcaţi în haine lungi. Au mustăţi mari, ceea ce înseamnă că erau oameni în vârstă. La cel dintâi se observă brâu roşu. În partea de sud a uşii se observă un bărbat cu mustăţi, haină lungă până jos, cu căciulă mică pe cap. I s-ar putea spune fes şi se aseamănă cu cel al lui Anton Pann“ . De asemenea, în interiorul bisericii era pictat un pomelnic, iar în amvon s-a găsit o cruce de piatră pe care s-a putut citi numele Ştefan. De la aceste argumente a plecat preotul Dumitrescu în datarea bisericii.

Astăzi putem spune cu certitudine că biserica a fost ctitorită de Iosif Voinescu – ieromonahul Iosif din istoriile de mai sus – dar putem achiesa la opinia exprimata şi în anul 1932, conform căreia Ştefan Aldescu a contribuit, după o perioadă de timp, la refacerea bisericii, acela fiind probabil şi momentul în care a fost realizat tabloul votiv. Iosif Ieromonahul, sau Iosif Voinescu, se trăgea din marele neam al Voineștilor, neam ce avea o moșie însemnată în județul Argeș, de unde, probabil, își luaseră și numele.

Moșia și biserica ajung la familia Lămotescu.

Înapoi la poveste: după ce stăpânește aproape cinci ani moșia și construiește şi biserica din zid, la 27 martie 1752, prin zapis, Iosif Voinescu o dă drept danie Mitropoliei. În zapis, așa cum ne spun documentele, este făcută o mențiune importantă: „Și o cruce ce de piatră este acolo să se ridice“ .

Dar odată primită dania, Mitropolia nu reuşeşte să administreze în bune condiții moșia din pricina moșnenilor care încercau să o „împresoare“. Conflictele apar în 1792, când Mitropolia încearcă din răsputeri să oprească moşnenii din zonă pentru a menţine hotarele moşiei. La 24 ianuarie 1792 are loc o învoire între Mitropolie și moșneni, prin care aceștia promit că nu vor mai „împresura“ moșia, în caz contrar „se vor socoti oameni răi și răzvrătitori“ .

Mai departe, Mitropolia vinde o parte din moșie, la 29 mai 1796, logofătului Alexandru Lămotescu, iar cu banii obținuți cumpără o fabrică de hârtie. Conflictele cu moşnenii continuă până în 1799, când, la 12 ianuarie, mitropolitul Cozma se duce cu jalbă în fața domnitorului Constantin Hangerli împotriva a „cinci oameni din Ornești că-i împresoară moși[a ce]o are de acolo, și anume George, Oprea, Costandu Furlea, Gioca și Matei, zicând că să facu stăpân pă moșia Mitropoliei“ . De data aceasta, moşnenii sunt aduși în fața domnitorului cu mumbașir pentru a fi judecați.

În 1812 are loc alegerea hotarelor moșiei, proces în care vor fi, din nou, implicați moșnenii. În urma neînțelegerilor, moșnenii vor semna o carte de blestem. Ulterior, întrega moșie va fi vândută logofătului Alexandru Lămotescu și va fi denumită, după numele acestuia, Lămoteşti.

Izvoarele sărace, dar necunoscute până la această dată, ne-au parvenit pe calea unei hotărnicii a familiei Poenărescu: astfel, după moartea lui Alexandu Lămotescu (1829 ), în jurul anului 1845, moșia pe care se afla și biserica se afla în stăpânirea fiului acestuia, Costache Lămotescu. În pricina pe care acesta o va avea în anul 1847 cu Constantin Dinică Poenărescu, inginerul Gheorghe Scipion va consemna lapidar în hotărnicia rezultată din acea neînțelegere „sineturile“ moșiei acestuia.

Sfârşitul satului: „marea epidemie”.

Parohia Poenari, care se află la o distanţă de aproximativ 5 km de biserica din zid, a păstrat până în anii 1984-1985 o carte bisericească pe care se găsea o inscripţie conform căreia, din cauza unei mari epidemii, locuitorii Orneştiului au fugit din sat si s-au adăpostit în partea estică a localităţii de azi Ulmi. Această informaţie ne-a fost oferită de către preotul paroh al bisericii Ulmi, care a menţionat şi că respectivul volum s-a aflat în biblioteca parohiei în perioada în care a fost preot Ioan Paraschivescu (ulterior numit iconom stavrofor).

Relatarea este întărită şi de documente cartografice. Astfel, dacă în Harta Specht, satul apare ca fiind aşezat în jurul bisericii, în anul 1847, odată cu ridicarea planului topografic al moşiei Orneşti a lui Constantin Dinică Poenărescu, satul era dispărut, biserica fiind înconjurată de câmp şi pădure. Evenimentul poate fi datat între 1790 şi 1850, ceea ce ne duce cu gândul că ar fi vorba de marea epidemie de ciumă din 1813-1814.

După 1850, satul își va schimba vatra: el va fi repoziţionat pe drumul Baiului, biserica rămânând izolată în câmp, la o distanţă considerabilă de noua vatră a satului. Astăzi, vatra satului coincide cu poziția acesteia din jurul anului 1850, contopindu-se în prezent cu cea a unei așezări numite în trecut Ulmeni, formând, după 1864, satul Ulmi-Ornești, astăzi satul Ulmi .

Dintr-o altă perspectivă, se poate pune problema dacă nu cumva satul a fost „tras la drum“, un procedeu administrativ instituit în Țara Românească în jurul anului 1855 într-o politică de modernizare a aşezărilor rurale. Şi cum cartea bisericească în care se face trimitere la marea epidemie nu a fost găsită de tânărul cercetător din 1932, pentru lămuriri suplimentare, se poate şi ca mutarea vetrei satului să fi avut această cauză administrativă; s-ar explica astfel de ce astăzi satul se întinde de-a lungul vechiului drum al Baiului.

„Butculeasca”.

Nu cunoaştem momentul în care moșia a fost înstrăinată, însă este clar că la începutul secolului al XX-lea moșia pe care se afla biserica era stăpânită de Nicolae Butculescu. Biserica nu mai funcționa decât pentru înmormântări, fiind neglijată de localnici.

Nicolae Butculescu va redenumi moșia, aceasta numindu-se acum „Butculeasca“, însă nu se va bucura prea mult de stăpânirea ei. În 1904, el va fi expropriat de Primăria Comunei București de o bună bucată din aceasta, pe care urma să treacă conducta de apă de la proaspăta uzină construită la Ulmi pentru a alimenta Bucureștiul cu apă potabilă. Apoi, în 1921, va fi nevoit să se supună Marii Reforme Agrare inițiate de Regele Ferdinand după terminarea Primului Război Mondial.

Biserica – o ruină.

În jurul anului 1880 apare în peisaj Ilie Radu, fiu de ţăran din Orneşti, mic arendaş, despre care, în lucrarea de licenţă amintită, se spune că, în timpul efectuării lucrărilor agricole, ar fi descoperit o uriaşă comoară. Şi a decis, astfel, să construiască o nouă biserică din zid pe locul unde se afla o mică comunitate și o veche biserică din lemn.

Cu această ocazie, la 5 august 1908 va fi decorat de regele Carol I, la Peleş, cu medalia „Răsplata muncii pentru biserică“, clasa I, „pentru pioasa fapta de a fi reconstruit cu propriile sale mijloace biserica din localitate, precum si pentru concursul ce a dat cu fapta şi cu vorba la reconstruirea bisericii parohiale din satul Deleni“ . De-a lungul timpului, noua biserică va prelua încet-încet atribuţiile celei vechi, astfel că după cel de-al Doilea Război Mondial, vechea biserică din mijlocul câmpului va ajunge o ruină.

Iar faptul că aceasta nu a fost înscrisă, din nefericire, în lista monumentelor istorice a făcut ca după 1990 să fie „renovată“ fără mari eforturi: pictura, tabloul votiv si vechile pomelnice pictate la jumătatea secolului XVIII, şi descrise cu lux de amănunt în anul 1932 de preotul Radu, au fost acoperite, iar în locul acestora au apărut chipurile mai marilor Bisericii Ortodoxe Române.

Scurtă incursiune în istoria locurilor

Opinia majoritară a istoricilor a fost încă de la început că satele moșnenești își au originea într-un strămoş unic, a cărui familie, înmulţindu-se, a dat de-a lungul timpului naștere la o aşezare mai mare. Avem acum dovada că moșnenii din Poenari și cei din Ornești sunt descendenții unui străbun comun: potrivit unei hotărnicii din 28 iulie 1738, o parte însemnată din moșia Poenari, în devălmășie până atunci, a fost împărțită în trei părți egale; mai departe, una dintre ele – Poenari Stegari – se va găsi, în 1847, în proprietatea moșnenilor Poenari; cea de-a doua fusese vândută în anul 1761 de moșnenii poenari – jumătate vistierului Tănase, fratele lui Enuță/Iane Poenărescu, şi jumătate agăi Iordache Florescu și soției acestuia, Anica Florescu – primind numele Poenari Enuță și Poenarii Florescului; iar cea de-a treia – Poenari Strâmbeni – se va găsi în proprietatea moșnenilor Orneşti [Tribunalul Ilfov sect. I, nr. 1031 din 31 martie 1837: „mergând în fața locului au venit și numiții moșneni care viind i-au arătat o carte de hotărnicie din leatul 7246 iulie 28, făcută din porunca răposatului Domn Constantin Vodă Nicolae de 4 boiernași și cuprinzătoare că au tras tot trupul moșiei Poenari până în trei locuri și a împărțit-o pe trei moșii alegând partea lui Athanasie Ieromonarhul […]).

Alexandru Lămotescu (n. 1748-d. 1829) a fost fiul logofătului Ștefan Lămotescu și al Maricăi (fiica clucerului Drăgan din Tătăranu), devenind logofăt de vistierie în 1797 și medelnicer în 1816. A fost căsătorit cu Păuna Băbeanu.

Costache Lămotescu (n ?-d. 1848) a fost fiul logofătului Alexandru Lămotescu și al Păunei Băbeanu, fiind căsătorit cu Catinca Butculescu (fiica serdarului Marin Butculescu și soră a lui Nicolae Butculescu, noul proprietar al moșiei Ornești în jurul anului 1900.

Autorul doreşte să mulţumească domnului Mihai Dim. Sturdza și domnului Valentin-Christian Duiculescu pentru sprijinul acordat în realizarea acestui articol.

Sursa: historia.ro