Karl Kraus, faimosul și prolificul jurnalist și umorist austriac, scria cândva: „Nu există decât un singur lucru mai rău decât rușinea războiului: rușinea oamenilor care nu mai vor să audă de el”.
Ca de atâtea ori, Kraus (1874-1936), cel care a documentat ca nimeni altul zilele de glorie dar și căderea Imperiului Habsburgic, a pus punctul pe i: dacă nu-ți aduci aminte ce e războiul, nu vei mai putea să-l recunoști și să-l vezi venind. Și nici să-l eviți.
Habsburgii au făcut chiar această greșeală în 1914, declarându-i cu trufie război Serbiei, război care s-a dovedit a-i fi fatal imperiului. Astăzi mulți europeni fac o greșeală similară, deși în sensul opus: îi întorc spatele războiului din Ucraina, fiindcă „acesta nu e războiul nostru”.
Dar, din păcate, este războiul Europei. Fuga de el nu va face altceva decât să ni-l aducă și mai aproape.
Vladimir Putin a invadat Ucraina pentru că el crede că îi aparține Rusei. Sunt demnitari care repetă zilnic acest lucru.
Putin vrea să reconstruiască imperiul țarist care s-a prăbușit în 1917, a fost relansat ulterior de comuniști și și-a dat în sfârșit duhul la începutul anilor ’90. Putin consideră un „dezastru” dispariția URSS și nu se sfiește să vorbească despre refacerea imperiului. Acesta ar include Ucraina, Belarus, Moldova și țările baltice, care sunt acum profund integrate în NATO și UE.
Putin recuperează deja de ani și ani, gradual, bucățele de la vecini, inclusiv Ucraina. Până în februarie 2022 n-a mai declanșat vreun război în toată regula, pentru că, spun analiștii, nu a considerat că are o armată suficient de puternică.
Războiul nu-i merge prea bine. Armata lui controlează acum 18,5% din Ucraina; în martie 2022 controla 26%.
Dar și Ucrainei i-e greu. Depinde de banii și armele Vestului. Și cum SUA și unele țări europene vor să evite să fie atrase în război, ele îi obligă pe ucraineni – afirmă fostul comandant al NATO James Jones – „să lupte cu o mână legată la spate”.
De acest blocaj profită Rusia. Putin poate continua lupta pe termen indefinit. Poate recruta milioane de ruși care, după cum sublinia în decembrie istoricul Serghei Cernicevski din Novosibirsk într-un articol cu gust amar din Le Monde, n-au vreo problemă cu acest război.
Mercenari, vodcă și prostituate
Un hoț mărunt de pe strada pe care locuiesc părinții lui Cernicevski a luptat în miliția Wagner o vreme, iar acum are o mașină nou-nouță pentru prima oară în viața lui. În vară și-a dus părinții la mare. La fel ca alți bețivi și derbedei care au reușit să se întoarcă întregi din Ucraina, are acum bani de cheltuit pe „viața adevărată”: vodcă și prostituate.
Pierderea reputației internaționale a Rusiei, efectul sancțiunilor occidentale, rubla devalorizată – toate sunt lucruri de care majorității rușilor de rând nu le pasă, fiindcă atunci când le aveau oricum nu se bucurau de ele.
Din contră, acum se simt parte a unui întreg mai important, mai util, ca bunicii lor care au luptat cu fasciștii. Cernicevski scria că rușilor de rând „le place să lupte contra homosexualilor, evreilor, Vestului, masonilor, împotriva tuturor. […] Poporul rus probabil trece acum prin cel mai bun moment al vieții sale.”
Ucraina nu poate lupta pe termen indefinit.
Spre deosebire de Rusia nu are milioane de bărbați pe care să-i poată chema și arunca în mașina de tocat carne. Pachetul de ajutor financiar și militar promis de Washington e blocat din cauza certurilor dintre republicani și democrați pe tema securității la granița cu Mexicul. Europenii au trimis atât de puțină muniție încât în ultimele luni soldații din tranșeele din Donbas au fost nevoiți să se descurce cu 2.000 de cartușe pe zi în locul necesarului de 5.000.
Conducătorii europeni tot repetă că vor fi alături de Ucraina oricât va fi nevoie, și probabil chiar sunt sinceri, dar nici unul dintre ei nu are experiență cu includerea planificării militare pe termen lung în afacerile de stat. În consecință, Europa a rămas prinsă la mijloc între gaura imensă din bugetul federal german, sloganuri electorale precum „Poporul olandez e iar pe primul loc” și un mini-dictator ungar care estorchează cu regularitate Bruxelles-ul.
Săptămână de săptămână, guvernele UE găsesc noi chestiuni cărora să le acorde prioritate în detrimentul Ucrainei.
Multe nu par a realiza că o înfrângere a Kievului pe câmpul de luptă le-ar putea exploda în față. Putin consideră țările vestice inamici fiindcă nu-i permit să-și refacă imperiul prin cucerirea vecinilor. Dacă va câștiga războiul din Ucraina, victoria o va vedea ca fiind asupra Vestului.
Mai mult, slăbiciunea Occidentului îi va mări apetitul. În definitiv, SUA și Europa abia dacă au mișcat vreun deget când a invadat Georgia în 2008 și când a ocupat Crimeea și Donbas în 2014. Cine va urma? Țările baltice? Polonia? Securitatea Ucrainei e crucială pentru securitatea Europei. Aceasta e miza.
Acesta e motivul pentru care președintele francez Emmanuel Macron a încercat să clarifice săptămâna trecută că nu exclude detașarea de trupe în Ucraina. Mulți s-au supărat din cauza declarației, inclusiv cancelarul german Olaf Scholz, care a exclus explicit varianta de mai multe ori.
Dacă a existat vreodată un indiciu cum că europenii nu mai au habar ce e acela un război, acela constă în aceste reacții îngrozite. Orice general capabil se folosește de ambiguitatea strategică, ca și Macron, pentru a ține inamicul în ceață și a-l plasa pe picior greșit. Cum scria Sun Tzu în Arta Războiului: „Întregul secret constă în încurcarea dușmanului, astfel încât să nu-ți ghicească intenția reală”.
La fel ca Habsburgii, care și ei au ajuns bogați și răsfățați „făcând comerț, nu război” timp de decenii, mulți europeni contemporani sunt atât de obișnuiți cu pacea încât nu mai pot recunoaște războiul. Nu au o strategie referitoare la Rusia, nu au o politică militară, nu au nici măcar vreo bănuială vagă că se confruntă cu o urgență politică.
Acesta e adevăratul pericol pentru Europa. Și, din nefericire, Putin o știe.
Evident că Karl Kraus avea un aforism și pentru situația aceasta. Iată-l: „Cel care nu le sapă groapa altora va cădea el în ea”.
Articol de Caroline de Gruyter (editorialistă la ziarul olandez NRC [în care a fost publicată varianta inițială a articolului de față], la Foreign Policy și De Standaard) – via Rador Radio România
Din pacate are dreptate acest Karl Kraus.