Numai privind la imaginea de după cel de-al Doilea Război Mondial, cu o țară sfâșiată de națiunile victorioase, putem aprecia determinarea nemților de a redeveni, din cel mai urât popor european și cel mai umilit, cea mai respectată națiune a Europei, într-un interval de numai câteva decenii.

La Conferința de la Potsdam din 2 august 1945, după capitularea necondiționată a Germaniei de pe 8 mai 1945, Aliații au împărțit Germania în patru zone militare de ocupație – franceză în sud-vest, britanică în nord-vest, americană în sud și sovietică în răsărit. După război, Germania ar fi trebuit să fie guvernată de Comisia Aliată de Control. Comandanții militari aveau puterea supremă în zonele lor de ocupație și acționau de comun acord în problemele care priveau întreaga țară. Berlinul, care se afla în zona de ocupație sovietică, a fost de asemenea împărțit în patru sectoare de ocupație. Cele trei sectoare occidentale au devenit ceea ce avea să fie cunoscut mai târziu ca Berlinul Occidental, iar sectorul sovietic a devenit Berlinul Răsăritean, capitala RDG-ului.

Politica inițială a puterilor occidentale a fost aceea a „pământului sărat”, de distrugere a oricărui potențial de regenerare a puterii germane, în conformitate cu Planul Morgenthau, care, deși era în mod oficial respins, a influențat puternic politica învingătorilor. Unul dintre ultimele efecte ale acestei politici a fost ocuparea de către francezi a regiunii germane bogate în zăcăminte minerale Saar în 1947. Totuși, până în 1948, odată cu creșterea rivalității dintre Uniunea Sovietică, pe de-o parte și, puterile occidentale, pe de alta, politica Statelor Unite, Marii Britanii și Franței față de fostul inamic s-a schimbat.

Germania de Vest și de Est

Pe 23 mai 1949, a fost proclamată Bundesrepublik Deutschland (Republica Federală Germania) pe teritoriul zonelor de ocupație occidentale, iar orașul Bonn a fost ales să fie „capitală provizorie". Țara s-a proclamat „complet suverană" pe 5 mai 1955. Pe 7 octombrie 1949, în zona sovietică a fost proclamată Deutsche Demokratische Republik (Republica Democrată Germană), având capitala în Berlinul Răsăritean. Cele două state au fost cunoscute și cu numele neoficiale de „Germania de Vest” (Occidentală) și, respectiv, „Germania de Est". În ambele state au rămas încartiruite trupe de ocupație. Fosta capitală germană, Berlinul, a rămas un caz special, fiind împărțit în Berlinul Răsăritean și cel Occidental, ultimul fiind în întregime înconjurat de teritoriul RDG-ului.

Germania de Vest a devenit unul dintre aliații SUA, Regatului Unit și Franței. Țara s-a autodefinit ca fiind una cu „economie socială de piață", bucurându-se de o îndelungată perioadă de creștere economică (Wirtschaftswunder – Miracolul economic german), care a urmat reformei monetare din 1948 și ajutorului american oferit prin intermediul Planului Marshall (1948-1951).

Germania de Est a fost mai întâi ocupată, iar mai apoi aliată (din mai 1955) cu Uniunea Sovietică. Republica Democrată Germană, cunoscută și sub acronimul de RDG, o țară cu un sistem politic autoritar, cu o economie de tip sovietic, a devenit o țară de protocol, o „democrație populară" prin care Uniunea Sovietică căuta să demonstreze că „sistemul socialist are o față umană”.

Alianțe și ruperea cu trecutul

Germania Occidentală a progresat rapid spre statutul suveranității absolute și de asociat cu drepturi egale cu vecinii săi europeni și cu NATO. În 1954, înțelegerile cu Franța și cu Anglia au restaurat în mare parte suveranitatea statului german și au deschis calea către aderarea la NATO în 1955. În 1951, RF Germană s-a alăturat Franței, Italiei și țărilor Benelux în Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO) (predecesoarea Uniunii Europene).

Viața politică în Germania de Vest era foarte stabilă și ordonată. Era Adenauer (1949-1963) a fost urmată de o scurtă perioadă de conducere a lui Ludwig Erhard (1963-1966), care a fost înlocuit de Kurt Georg Kiesinger (1966-1969).
Un alt secret al succesului german este ruperea totală cu trecutul criminal. Una dintre cele mai importante sarcini pe care și le propuseseră Aliații în Germania a fost denazificarea. Svastica și alte simboluri naziste au fost interzise. A fost stabilit un steag provizoriu german. Acest drapel a fost folosit, de exemplu, pentru a fi abordat de navele maritime germane până în 1949. În deceniul al șaptelea, dorința societății de a se confrunta cu trecutul nazist a crescut mult. Astfel au fost declanșate procesele de la Frankfurt a criminalilor de război de la Auschwitz.

Reunificarea

Planuri internaționale pentru reunificarea Germaniei au fost făcute în chiar primii ani de după proclamarea celor două state germane, dar fără folos. După aderarea RFG-ului la NATO pe 9 mai 1955, inițiativele de reunificare au fost abandonate de ambele părți.

În vara anului 1989, schimbările rapide care aveau loc în RDG aveau să ducă în cele din urmă la reunificarea Germaniei. Un număr tot mai mare de est-germani au emigrat în RFG via Ungaria, după ce autoritățile de la Budapesta au hotărât să nu încerce să oprească valul de refugiați. Pe 18 octombrie, Erich Honecker a fost forțat să demisioneze din fruntea partidului și a statului, fiind înlocuit de Egon Krenz. Pe 4 noiembrie, o demonstrație din Berlinul Răsăritean a scos în stradă aproximativ un milion de oameni. În cele din urmă, pe 9 noiembrie 1989, Zidul Berlinului a fost deschis, permițându-li-se est-germanilor să călătorească liber. Mii de cetățeni ai RDG-ului au năvălit prin punctele de trecere în sectoarele occidentale ale Berlinului, iar, pe 12 noiembrie, autoritățile est-germane au început demontarea Zidului.
Pe 28 noiembrie, cancelarul vest-german Helmut Kohl a schițat un plan în 10 puncte pentru unirea pașnică a celor două Germanii, bazat pe alegerile libere din Est și reunificarea celor două economii.

Uniunea politică a devenit oficială pe 3 octombrie 1990, prin utilizarea articolului 23 al Legii fundamentale a Germaniei Federale cu privire la cele cinci landuri răsăritene. De fapt, reunificarea a însemnat anexarea Germaniei Răsăritene la Germania de Vest, pentru că era cea mai directă și legală formă de unire.

Uniunea Sovietică a avut obiecții asupra statutului de membru al NATO al Germaniei Unite. Pe 16 iulie 1990, președintele sovietic Gorbaciov și cancelarul german Kohl au ajuns la un acord de principiu asupra chestiunii statutului de membru al NATO al Germaniei Unite. Termenul pentru retragerea tuturor trupelor sovietice din Germania a fost stabilit până la sfârșitul anului 1994.

Renașterea

În primul deceniu al acestui secol, Germania, alături de Franța, a devenit una dintre piesele centrale ale Uniunii Europene. Guvernul german a fost unul dintre cei mai importanți susținători ai lărgirii NATO și Uniunii Europene. Trupele germane au participat la efortul multinațional de reinstaurare a păcii în Balcani. Economia germană este una dintre cele mai dezvoltate ale lumii, populația bucurându-se de un înalt standard de viață.

Numeroase probleme comune ale țărilor europene (emigrația, îmbătrânirea populației, cheltuielile pentru asistență socială, sistemul de pensii etc.) sunt probleme aflate pe agenda principalilor factori de decizie politică din Germania, căutându-li-se rezolvarea adecvată.
Cancelarul Gerhard Schröder a susținut Statele Unite în toate acțiunile care au urmat momentului 11 septembrie 2001, trimițând trupe ale armatei germane în Afganistan, ca parte a efortului NATO de asigurare a securității și păcii în această țară, după alungarea de la putere a talibanilor.

Germania a adoptat o poziție mai critică față de invazia americană a Irakului din 2003. Mulți comentatori politici au considerat că victoria în alegeri a SPD se datorează în principal opoziției arătate față de invazia americană. Majoritatea populației era puternic împotriva invaziei din Irak și împotriva oricărei implicări germane în conflict.