La Cricova am petrecut o după-amiază fascinantă undeva între Bulevardul Şampaniei, trofeele celui de-al Doilea Război Mondial şi… toate amintirile mele din copilărie”, scrie Forbes.ro.
„Orăşelul Cricova se află la un sfert de oră de mers cu maşina de Chişinău (aproximativ 13 kilometri) şi, împreună cu capitala Republicii Moldova, reprezintă cea mai apropiată ambasadă a amintirilor pentru toţi românii care încă mai nutresc mici nostalgii legate de anii ’90.
Ceea ce m-a frapat din primele minute petrecute în Chişinău a fost blândeţea cu care limba română îşi face loc printre denumiri ruseşti sau traduceri forţate din rusă, unele cu rezonanţe ciudate (Filarmonica este „sala cu orgă“, iar centrele de evenimente sunt „săli de manifestaţii“, spre exemplu). Dacă România a ajuns la stadiul în care „romgleza“ reprezintă limba oficială în spaţiul public, la Chişinău m-am simţit din nou ca în copilărie, când denumirile şi mărcile (pentru că încă nu se numeau branduri!) purtau exclusiv savoarea neaoşă.
Ceea ce în Bucureşti s-ar numi „dry cleaning“, în Chişinău încă se cheamă glorios „Împărăţia Curăţeniei“. Reclamele la vacanţe exotice cu promisiuni de „5-star“ şi „Dream Holiday“ care împodobesc panourile stradale de la noi se traduc pe autobuzele chişinăuene printr-un simplu „Odihnă în Grecia“.
Nu există „book-store“, „concept-store“, ori „beauty salon“, există în schimb librăria „Făt-Frumos“, magazinul „Vernisaj“ sau coaforul „Viorica“, precum şi un şirag întreg de „branduri“ locale care ne sună straniu de… necosmopolit: Bucovăţ, Alunelul, Zolusca sau „La Cinzeac“. Şi, fireşte, există bomboanele Bucuria, care păstrează în ambalajele cu nume poetic-simpatice („Inspiraţie“, „Do-Re-Mi“, „Scufiţa Roşie“, „Dorinţa“) un mix între dulciurile bunicii şi cofetăriile anilor ’80. Sunt vândute, direct din magazinul fabricii, de către nişte doamne simpatice, îmbrăcate în capoate şi papuci de casă, care te întreabă cu un zâmbet de la o ureche la alta dacă vrei „cu jeleu“ sau „cu lapte de pasăre“.
În tot acest peisaj, era firesc ca şi vinurile moldoveneşti să aibă poezia lor, iar dacă noi, românii, le-am numi prozaic „băuturi alcoolice“, la Cricova apelativul lor e mult mai duios-arhaic. Se numesc nici mai mult nici mai puţin decât „licori“. Mai precis licori spumante (care reprezintă 40% din producţia anuală a Combinatului de la Cricova) şi „licori liniştite“, adică vinuri clasice, nespumante.
În interiorul cramelor, care se întind pe 53 de hectare (între 35 şi 100 de metri sub pământ), există străzi în toată regula, cu denumiri inspirate de tipul vinului stocat, în butoaie de stejar de patru sau nouă tone, în galeria respectivă (Bulevardul Şampaniei, Strada Dionis) sau nume cu rezonanţă poetică (Strada Firul Ariadnei).
Cel mai interesant loc de vizitat este, de departe, Bulevardul Şampaniei, locul în care se produce vin spumant după metoda tradiţională champenoise, consacrată de călugărul francez Dom Pérignon în secolul XVII.
Dacă „naşterea“ vinului avesesem ocazia s-o mai văd cândva pe viu, în cramele din Bordeaux în care am făcut tot un reportaj pentru ForbesLife, Geneza şampaniei – ori, mai corect spus, a vinului spumant, termenul de şampanie fiind rezervat exclusiv „licorilor“ franţuzeşti din provincia Champagne – reprezenta încă un mister pentru mine”.
Citiți mai departe pe Forbes.ro
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
