O cruce cu o adâncitură oarbă în care cândva îşi aflase locul o fotografie, frunze putrede şi iarba uitării au inundat ţărâna mormântului. Nimic nu te mai putea duce la gândul că aici îşi doarme sufletul de veci un poet extraordinar, despre care academicianul Mihai Cimpoi avea să scrie:
Suavă și fragilă ea însăși, ca și crinul pe care l-a ales ca simbol-cheie și care se oglindesc narcisic în apa ce este chiar apa amară a Morții, Liuba Dimitriu a scris o poezie ce a conjugat în chip ciudat un filon eminescian, un altul mesianic á la Goga și un al treilea simbolist de finețuri plastice, profunzimi de sunete, parfumuri, irizări solare și gingășii florale. (O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia (București, 2002, pag. 122)
Atunci când basarabenii redeprindeau rostirea străbună, ea ne-a dăruit nişte versuri uimitoare:
„Atât de dulce-ţi este graiul,
Pe care-l sorb întâia oară,
Încât îmi pare că tot raiul
În cuibul nostru azi pogoară…
Şi nu-i parfum pe-ntreg pământul,
Cum e parfumul limbii tale,
Şi numai miere-i tot cuvântul,
Şi mlădios ca ceara moale.
E fagure, muiat în lapte
Din sânul veşnic cald al Romei,
Aşa ţi-e doina, ce-ntr-o noapte
M-a smuls din ghearele Sodomei!…”
(„Graiul neamului”)
Adevăratul nume de familie al poetei este Liuba Dimitrova (Dimitriev), bulgăroaică, originară din Ciucur-Mingir, născută la 1 ianuarie 1901.
De fapt, familia ei era o împletire de neamuri: tatăl – Lazăr, era bulgar, iar mama Vasilisa – grecoaică, fiica, însă a scris versuri în limba română. Rămâne o enigmă această dragoste neţărmurită pentru slova românească, dragoste nedeclarată, ci spusă în vers, cu pietate, aşa cum rar reuşeşte să iasă chiar de sub pana poeţilor mari.
În poeziile ajunse până la noi se simte zbaterea unui suflet fin, sensibil, sincer şi curajos.
Sunați din trâmbițele voastre,
Să tragă tunurile toate,
Că s-a pornit prin văi și sate
Stăpânul visurilor noastre.
Să ne-ncălzească iarăși vatra,
Cum o-ncălzea odinioară
Și să prefacă-n aur piatra,
Ce n-a-ncetat să cânte-n moară.
…Să iasă-n calea lui toți viii
În straie noi cu flori și salbe,
Hotinul iasă-i cu copiii
Sorocii și Cetății-Albe…
O, câte veacuri poartă-n plete,
Câți munți de oase prin pășune,
Ne-o spun și doina pe-ndelete
Și buciumul, când dă să sune!..
…Tu,Nistrule, bătrână straje,
Te scoală și-i sărută urma,
Să sorbi adânc eterna-i vraje,
Ca vântul să nu-ți frângă cârma.
Ci cu sclipiri de — oțel în pleoape,
Strângând la piept stindardul Romei,
Aruncă-ți munții tăi de ape
Peste cuptoarele Sodomei!
Îngroapă-i flăcările roșii
De vadul tău cât mai departe,
Să te slăvească-n cer strămoșii
Și strănepoții după moarte!
Și să nu uiți vr-odată clipa
Când crivățul, ascuns sub maluri,
Acum un veac ți-a smuls aripa,
Lăsând o ran-adâncă-n maluri.
Dar cât de bun și drept e cerul!..
Când Prutul năvălise-n șanțuri,
Ca-nspăimântat sta temnicerul,
Văzându-te scăpat di lanțuri!..
Fiți gata toți!… Stăpânul vine!
S-așternem inimile toate,
Cântând așa cum se cuvine,
Când intră soarele-n cetate.
Să tragem clopotele iarăși,
Să se cutremure tăria
Și toate apele tresară-și
Din unde toată bucuria…
…Și peste veacuri, fără număr,
Copiii noștri-n veci ni-l poarte,
Așa cum El, pe-al vremii umăr,
Ne poartă visul fără moarte!
(Tu, Nistrule!… La statuia lui Ștefan cel Mare, 1928)
Chiar citit peste ani poemul acesta scris cu ocazia dezveliri monumentului lui Ștefan cel Mare la Chișinău, este absolut actual cu referire la Sodoma, care pe atunci simboliza Rusia Sovietică, la chipul domnitorului sub al cărui simbol vom scăpa de totalitarismul sovietic după 1989.
De la doi ani Liuba Dimitriu a crescut fără tată, a absolvit liceul din Comrat, apoi s-a stabilit cu traiul la Chişinău, împreună cu mama. A lucrat funcţionară la arhiepiscopie (1916), la Inspectoratul PTT (1918), la Primăria Chişinăului (1919-1923), la prefectura poliţiei (1923-1930).
Soţul ei, avocatul V. Mihăiescu, mărturisea: „A început să scrie în 1920, dar «numai pentru flori şi prunci», cum cântă în poeziile ei, şi a continuat până în martie 1930. Toate stăruinţele mele de a o determina să publice din lucrări erau zadarnice. Dispreţul de reclamă – pe de o parte, pe de altă parte – neîncrederea în valoarea versurilor ei, ne explică suficient firea ei profund poetică, precum şi patima cu care îşi apară comoara. Nu avea încredere în nimeni, afară de mine, care am înţeles-o.”
Criticul Ovid Densușianu, apreciind valoarea versurilor, a scris următoarele: „Citind poeziile rămase în manuscrisele Liubei şi asupra cărora îmi ceri părerea, ele mi-au adus revelaţia unei rare însuşiri şi vor fi o minune când se va şti că în aşa scurt timp a ajuns să posede toate tainele limbii noastre” (din scrisoarea către V. Mihăiescu).
Cu genunchii lângă gură
Și cu pumnii strânși sub cap
Satul doarme dus sub șură,
Pe când lupii groapă-i sap.
Întunericul le-ajută,
Stând la pândă după uși;
Numai crucea pare mută,
Veghind somnul celor duși.
Dar, în clipa când sânt gata
Să se – arunce-asupra lui,
Un cocoș surprinde gloata
Și dă veste cerului.
Și la semnul crucii toate
Apele din somn tresar,
Spălând vatra de păcate
Și cu crini umplând-o iar.
(Satul doarme…)
Istoricul Nicolae Iorga în volumul Oameni cari au fost (Bucureşti, 1936) publică un necrolog: Liuba Dimitriev. În câteva zeci de rânduri e „radiografiată opera poetică a unei talente basarabence”, apusă din viaţă mult prea timpuriu.
„Un ofiţer în rezervă ne trimite de la Chişinău un frumos volumaş cuprinzând ce idei, ce sentimente şi versuri s-au zbuciumat, câţiva ani de suferinţă şi trudă, de aşteptare a unei morţi sigure, în sufletul Liubei Dimitriev, moartă la douăzeci şi opt de ani.
Fata era născută în sudul Basarabiei dintr-un bulgar şi o greacă. Nicio picătură de sânge românesc. Dar între dânsa şi noi de la sine s-a stabilit una din acele legături sufleteşti ce inspiră o viaţă. Şi-a schimbat şi numele în Dimitriu, ca să fie şi formal în comunitate cu naţia pe care o iubea şi şi-a târât agonia de la Chişinău la Iaşi, de acolo la mănăstirea Văratec, unde a scris versuri de închinare către poetul a cărui umbră flutură acolo în jurul unui mormânt, Eminescu.
S-a dus din viaţă vorbind de crini albi, cu dulci versuri româneşti pe buze.”
A murit la 22 martie 1930, răpusă de boală, la o vârstă când poeţii abia deprind marile secrete ale poeziei. Cu toate acestea, în versurile ei se distinge pana unei autoare remarcabile.
Apele-or seca,
Lacrimile nu…
Căci nici eu, nici tu,
N-am putea cânta.
Stelele-or pieri,
Dar scânteia nu…
Că nici eu, nici tu,
Nu ne-am mai iubi.
Florile-or muri,
Dar parfumul nu…
Că de mine tu
Nu ți-ai aminti!..
( Nu și nu, Cluj, 1928)
Astăzi placheta de versuri Crinii Basarabiei e o raritate bibliografică. Numele autoarei e aproape uitat de istoriile literare. Deşi versurile păstrează prospeţimea de odinioară.
E un bun semn că Liuba Dimitriu a fost un ghid minunat atunci când şi-a îndemnat cititorii în lumea miraculoasă a poeziei, chiar dacă cunoștea finalul inevitabil…
În frunze iar se-mbracă plopii
Și iar mă cheamă mierla-n crâng,
Dar… ce folos!..Când mâine snopii
Cu mâna mea n-am să-i mai strâng!..
Și cucul, și privighetoarea
Îmi bat în geamuri… iar să viu,
Dar li-e târzie azi chemarea,
Că tot castelul mi-e pustiu…
În zidurile-i măcinate
Ecoul azi răsună-n gol,
În porți zefirul nu mai bate,
Iar florile îi dau ocol…
( Cea din urmă primăvară, Târgu-Neamț, 1930)
