A îndrăznit să-şi ceară voie să fumeze…

Faptul că alegerea lui Alexandru, în funcţie de casier, s-a îndreptăţit, a devenit evidentă în seara de 24 februarie 1902, când membrii Pământeniei se aflau la o serată în casa doamnei Elena Teppan, unde avea loc o şedinţă ordinară, conspirativă, în spiritul vremii. Adică se discuta politică, deși pentru cei neiniţiaţi era o seară ordinară, la care se bea ceai şi se mâncau blinele, se cânta şi se dansa. Toţi membrii Pământeniei au fost arestaţi atunci, cu excepţia lui Nicolae Florov, care lipsea pe motiv de durere de cap. Alexandru Grişcov, care ieşise cu o căldare şi o perie să lipească foi volante, a fost prins de jandarmi. Alexandru Oatu, care în timpul seratei fusese lovit în ochi cu un cocoloş de pâine, a plecat mai devreme şi a fost arestat pe drum. În timpul percheziţiei, Alexandru Oatu a îndrăznit să-şi ceară voie să fumeze. Lângă pachetul de ţigări, se afla cartea în care se păstrau listele cu membrii Pământeniei şi evidenţa achitării cotizaţiilor. A reuşit să le extragă pe neobservate şi, rugând să i se permită să meargă la veceu, le-a distrus pe toate. În felul acesta au fost nimicite principalele probe pentru acuzare. De aceea ancheta a decurs greu şi, în final, deciziile tribunalului n-au fost extrem de dure, căci nu existau dovezi că basarabenii ar fi format o organizaţie clandestină. Toți au fost anchetaţi în stare de arest, fiind închiși mai întâi în puşcăria din Dorpat, iar apoi transferaţi în cea din Veden. După o perioadă de timp, au fost eliberaţi, permiţându-li-se să susţină examenele de licenţă.

În revista Viaţa Basarabiei, Alexandru Oatu mărturiseşte: „Subsemnatul am stat la închisoare numai 5 zile. După ce mi s-a luat de două ori interogatoriul, rotmistrul de jandarmi Pocroşcinski şi procurorul Kartaşov m-au pus la libertate, pentru că: a) nu s-a găsit nimic compromiţător la locuinţa mea, când mi s-a făcut percheziţia şi b) pentru că n-am luat parte, după informaţia lor, la ospăţul pământeniei, care, după afirmaţia jandarmeriei, a fost o „întrunire politică deghizată”. La interogatoriu, mi s-au pus o mulţime de întrebări, privitoare la organizaţia pământeniei, la relaţiile cu alte organizaţii studenţeşti şi cu emigranţii basarabeni din România. La toate întrebările am răspuns că „nu ştiu nimic”.

În lunile aprilie, mai, iunie şi septembrie, subsemnatul, din nou am fost chemat la jandarmerie, care mi-a făcut încă odată percheziţie la locuinţă. De data aceasta mi s-au ridicat de la locuinţă toate cărţile româneşti, atât ale mele personale, cât şi ale pământeniei, pe care le transportasem la mine de la locuinţa dlui Pelivan, ca să salvez biblioteca pământeniei, ce se afla la el. Când am fost întrebat despre aceste cărţi, am răspuns că le-am comandat, împreună cu Pelivan, din România, şi am adăugat că mă interesează numai cărţile de ştiinţă şi de literatură.”

Pericolul din partea militarilor

Alexandru Oatu a fost profesor la Riga, fiind apoi transferat în Crimeea, iar, revenind la Chişinău, a fost angajat la gimnaziul particular al lui Simakov. După naționalizarea învățământului din Basarabia, când gimnaziile au fost transferate în licee și erau numiți noi directori ai acestor instituții, Alexandru Oatu a devenit șeful fostului Gimnaziu de băieți nr.2, care a devenit Liceul de băieți „M. Eminescu”. Aici a activat până la pensionare. Guvernul României l-a decorat cu medalia „Răsplata Muncii” de clasa I şi cu ordinul „Coroana României”, în grad de cavaler.

Dar povestea lui nu e atât de ușoară. I-a fost dat să treacă prin mai multe încercări pentru a păstra acest liceu, renumit în Chișinăul de odinioară, mai întâi de toate, fiindcă avea cel mai bun cabinet de fizică și chimie, dotat după ultimele modele ale vremii.

Necazul a început în 1926, când Liceul Militar „Regele Ferdinand I” din Chișinău a pretins la clădirea Liceului „M. Eminescu” care se afla pe artera principală a orașului, avea un sediu impunător, teren sportiv și mai multe anexe. Desigur, militarii râvneau să pună mâna și pe cabinetul de fizică și chimie. De fapt, ei au acționat militărește, lansând un ultimatum de o jumătate de zi, și apoi au intrat în sediu. Despre acest pericol se mai discutase, de aceea profesorii au fost vigilenți, reușind să mobilizeze elevii pentru a evacua bunurile.

Însă lichidarea Liceului „Eminescu” nu era posibilă din cauză că în fruntea Comitetului părintesc se aflau oameni de mare prestigiu: doctorul Gheorghe Lașcu, membru al Partidului Liberal, și Filip Conunov, vicepreședintele Băncii municipale. Tot aici activa, în calitate de profesor de fizică și matematică, Gheorghe Savici Chicu, și el fost activist al Pământeniei de la Dorpat.

Inculeț a încercat să lichideze liceul

Astfel, a fost găsită o clădire potrivită pe actuala str. București 119, unde actualmente se află sediul Mitropoliei Moldovei. Casa aceasta, construită de medicul Iulia Kveatkovski pentru spitalul oftalmologic, fiind pe atunci greu de întreținut din cauza costurilor mari, a fost dată în chirie Liceului „M. Eminescu”. Un an mai târziu însă de problema lichidării liceului a început să se ocupe personal Ion Inculeț, fost ministru al Basarabiei. El a spus că spitalul oftalmologic trebuie readus în clădirea respectivă și banii, care nu ajung, vor fi compensați de stat. Ca soluție pentru liceu, a propus ca clasele mici să fie trecute în clădirea Liceului „Donici”, care avea spații libere, iar clasele mari – în sediul Liceului Real, unde director era academicianul Ștefan Ciobanu. Directorul Oatu a primit locuință de serviciu, așa cum era tradiția vremii, în incinta Liceului Real. Ulterior, când Ștefan Ciobanu a trecut la Facultatea de Teologie din Chișinău, Inculeț i-a propus lui Oatu să devină director al Liceului Real și astfel să contopească cele două instituții. Dar, spre surprinderea tuturor, doctorul Gheorghe Lașcu s-a împotrivit acestei idei, considerând că Liceul „M. Eminescu” trebuie să existe ca entitate separată.

Insistența lui Lașcu a dat roade și liceului i-a fost repartizată fosta clădire a contesei E. Veazemskaia, în care instituția a activat timp de zece ani, până în 1938. Însă liceul a fost transformat în progimnaziu, al cărui director a fost numit celebrul savant-antropolog N. N. Moroșan.

Vizita lui Iorga

În perioada 18 aprilie 1931 – 5 iunie 1932, marele istoric Nicolae Iorga a fost prim-ministru și ministru al Instrucțiunii Publice și Cultelor. Efectuând o vizită la liceele din Chișinău, el a fost și la Liceul „Al. Donici”, care se afla în fosta clădire a Sfatului Țării. Trecând pe lângă frumoasa clădire construită de contesa E. Veazemskaia, cu interesul său pronunțat pentru tot ce prezintă interesul istoric, el a aflat că acolo se află Liceul „Eminescu”, care, intenționat, fusese omis din lista obiectivelor la care urma să meargă. Atunci Iorga s-a arătat revoltat și imediat a cerut să viziteze liceul. Când a intrat în cabinetul de fizică, ministrul a întrebat elevii:
– Ce faceți voi aici?
– Dregem niște aparate!
– Da unde-i profesorul vostru?

Elevii au arătat spre Gheorghe Chicu, aflat în preajmă. N. Iorga a examinat atent cabinetul și a spus:
– Domnule profesor, să știți că oricât voi putea, voi apăra liceul Dvs.!

Și aceeași frază i-a spus-o directorului Alexandru Oatu, la sfârșitul vizitei. Dar nici marele Iorga nu era atotputernic în acele vremuri zbuciumate… În felul acesta a luat sfârșit epopeea Liceului „M. Eminescu”.
Despre rădăcinile istorice ale acestui liceu celebru, sub conducerea lui Alexandru Oatu, a apărut o carte, „Liceul nr. 2 de băieți în Chișinău. Schiță istorică alcătuită cu prilejul împlinirii a 50 de ani de existență, de la 1871 până la 1921” (Chișinău, 1922). Volumul cuprindea în mare parte materialele din monografia protoiereului Gh. Zlatov „ Kratkii istoriceskii ocerc Kișinevskoi II-i ghimnazii” (Chișinău, 1922).

Apusul vieţii lui Alexandru Oatu a fost unul tragic. După 28 iunie 1940, el a rămas în Basarabia, fiind convins că noile autorități vor ține cont de trecutul său revoluționar, antițarist. Realitatea a fost alta. Când au venit sovieticii, foştii săi colegi şi prieteni erau arestaţi şi dispăreau fără urmă. Fiind chemat la NKVD, unde i s-a cerut să-i denunțe pe foștii săi camarazi, Oatu a înţeles că scăpare din acest infern nu există. Atunci a luat revolverul unui ofiţer NKVD, care locuia în gazdă la el, şi, când acesta era la baie, s-a împuşcat. Moartea lui a zguduit intelectualii Chişinăului, care au înţeles gestul său disperat și au apreciat demnitatea care l-a caracterizat întotdeauna…