Abia după moartea lui, fratele său Marcel a schiţat doar un fragment din ea, din taina filmului: „Într-una din zile, fiind cu mama la Cernăuţi, a intrat la un cinematograf şi a văzut un film american. I-a plăcut atât de mult, încât a fost marcat pentru o viaţă. Când a susţinut examenul la cinematografie, la VGHIK (Institutul Unional de Stat de Cinematografie din Moscova), a scris anume despre acel film pe care l-a văzut cu mama la Cernăuţi”.
De obicei, orice taină este legată cu magia şi diverse poveşti legate de ursitoare, ţigănci, vrăjitoare şi multe alte magii, care pare că ar fi în stare să dea unuia noroc mai mult ca la alţii. Şi în simpatia lui neţărmurită pentru ţigani, unii înclinau să vadă anume această răsplată pentru ghiocul care i-a adus norocul.
Într-adevăr, el respecta foarte mult acest popor nomad, care, pe lângă un milion şi unu de metehne, are un singur atu – dorul de libertate, un atu care costă mai mult decât toate averile din lume, atu pe care l-a înţeles perfect Loteanu şi l-a exploatat în toate filmele lui. Dorul de libertate, simţul de libertate naşte arta. De aceea ţiganii se nasc cu vioara în mână şi mor dansând. Fiindcă această libertate îşi caută expresie, iar cântecul este formula supremă de exprimare a acestei trăiri interioare.
Loteanu a învăţat de la ţigani nu cum să iubeşti arta, ci cum să preţuieşti libertatea. Luaţi filmele lui de la un capăt la altul şi o să vedeţi că şi filmele documentare, şi filmele de ficţiune sunt nişte poeme ale libertăţii.
Emil Loteanu la Cernăuți, în prospecție pentru filmul „Luceafărul”, 1985
Secretul lui Loteanu. Specialiştii – criticii de cinema – regizorii, căutau cu înfrigurare procedeul prin care el îşi construieşte cadrul. Şi toţi ştiau că fiecare cadru în film este de fapt un tablou realist perfect. Echilibrat compoziţional, bine structurat coloristic şi însoţit de un fundal muzical adecvat. Dar nu acesta era secretul lui Loteanu.
Alţi specialişti mai şmecheri considerau că efectul filmelor lui Loteanu rezidă în tehnica montării cadrelor. Şi încercau să înţeleagă în fel şi chip cum execută el aceste procedee. Care se uitau printre uşă cum el montează, care discuta cu doamna de la montaj, cerându-i detaliile cum anume alege el cadrele. Loteanu a plecat şi secretul montării lui a rămas nedezvăluit. Dar nu acesta era secretul lui Loteanu. Cine a citit cărţile lui de poezie a simţit că Loteanu s-a născut nu cineast, nu prozator, nu star de televiziune, ci s-a născut poet. Şi aceasta s-a produs, departe, în copilăria lui, adică trezirea poetului la viaţă s-a produs în ziua în care în şcoala primară, în care copilul Emil stătea cuminte în bancă, a intrat o profesoară tânără şi frumoasă, care i s-a părut coborâtă dintr-o poveste şi pentru care Emil Loteanu toată viaţa lui a compus cele mai frumoase poveşti.
Cineva consideră că el a scris din orgoliu, cineva consideră că el a făcut filme din orgoliu, că marele premii internaţionale, în smoching şi papion, le-a luat pentru sine; nu este adevărat, el mergea să le ia pentru acea învăţătoare tânără, frumoasă, care a trezit în inima lui cel mai frumos dintre sentimente, sentimentul care ţine această lume pe picioare.
Filmele lui, poemele şi prozele lui – toate au fost despre aceasta. El a încercat să ne spună că toți oamenii nu costă nimic în momentul în care nu ştiu să-şi trăiască povestea. Povestea lui el a spus-o în diferite feluri, de fapt fiind una singură. Secretul lui a fost anume preţuirea sentimentului, aprecierea sentimentului ca ceva suprem, sublim fără de care arta n-ar exista.
Criticii, foarte uşor, l-au supranumit „ultimul romantic” al cinematografiei, fiind induşi în eroare de speculaţiile lui tematice. Amintiţi-vă de Lăutarii din sec. XIX, Şatra ţigănească, de nişte tineri care îşi caută norocul în Spania şi mor într-o ţară străină, o celebră balerină din Rusia Anna Pavlova care îşi sacrifică viaţa personală, doar ca să demonstreze lumii că eliberarea omului poate veni prin dans, iar dansul ei în fond fiind formula aceluiaşi sentiment. Loteanu a schimbat decorul, ceea ce era şi firesc, a păstrat constant însă atitudinea lui faţă de sentiment. Personajele lui trăiesc sentimentul, nu-l ilustrează, aşa cum se întâmplă în marea majoritate a creaţiilor cinematografice.
Secretul lui Loteanu este anume în această căutare a omului, descoperirea universului interior în care sălăşluiesc marile speranţe şi marile vise. El nu făcea altceva decât să ne îndemne să credem că visele se pot realiza. Trebuie doar tare-tare să crezi în ele. Şi într-o zi, aşa ca în poveste, visele te vor descoperi.
Emil Loteanu pe platoul de filmare
Albă ca Zăpada
Fetei de douăzeci de ani, călăuză în frumuseţile graiului nostru, rămasă în memoria mea aşa cum urmează…
Am revăzut-o ieri
Pe Albă ca Zăpada
După aproape douăzeci de ani.
………..
Ţin minte prima noastră întâlnire –
Un clopoţel a tresărit subţire
Şi uşa clasei s-a deschis încet:
Păşea stingher şi moale ca o umbră…
În pieptul meu, în stânga s-a zbătut
Un cintezoi furios
Ori poate inima?
Priveam la dânsa uluit şi mut.
(Nu te ştia în clasa noastră nimenea,
eu unul, însă, te-am recunoscut).
Şi ochii mei strigară îndrăciţi:
„Priviţi, copii! E Albă ca Zăpada!”
Îndată după lecţii am fugit
Acasă, şi i-am spus lui tata
Şi tata blând a clătinat din cap
Şi a zâmbit.
Veneam la lecţii totdeauna primul,
Zburam pe străzi rivalizând săgeata,
Apoi în banca mea ca într-un jilţ
O aşteptam pe Albă ca Zăpada.
Şi mă temeam mereu că n-o să vină,
Şi-o căutam cu ochii de departe…
Ea apărea – făptură de lumină –
Iar părul ei bălai părea că arde.
Când ne vorbea se aşeza la geam
Şi noi, vrăjiţi de vocea-i blândă, lină,
Priveam, şi fiecare gest al ei
Părea o tresărire de lumină.
Intram cu ea timizi în alte lumi,
Unde trăiau voievozii şi haiducii,
La hanuri vechi cu lăutari vestiţi
Ce cântă zi şi noapte în răscruce…
Şi graiul nostru de atunci mi-i drag,
Fiindcă în glasul Albei ca Zăpada
Se frământau izvoare şi viori
Şi zvon de păsări – ascuţit ca spada.
O ascultam pe Albă ca Zăpada
Şi-n minte încolţea sfios
Ca un ghioc sub înveliş de nea
O taină scumpă, mare, de copil:
Să cresc şi să mă fac haiduc vânjos
Şi într-o bună zi s-o urc în şa
Pe Albă ca Zăpada şi s-o duc
Departe,
În sălaşul de haiduc
Acolo mă voi însura cu ea
Şi vom trăi cu bacii sus la munte…
Nespus de mândru de aceste planuri,
Le-am scris pe o copertă de caiet
Cu litere stângace şi mărunte.
O, soartă nemiloasă de şcolar!
Caietul meu fu răscolit de tata
Cu ajutorul cărui nimeri
Direct în mâna Albei ca Zăpada.
…Mi l-a întors tăcută înapoi
(copil neghiob – doar l-am putut ascunde!)
Explică-mi, Albă ca Zăpada, dacă vrei,
De ce m-ai sărutat atunci pe frunte?
……………………………………..
După aproape douăzeci de ani
Stau iar în faţa Albei ca Zăpada:
– Ce mare te-ai făcut, Emil! Ce mare…
Tac îndârjit. Aşa cum tac şcolarii,
Când vrei să afli cine dintre ei
I-a desenat lui Galileo Galilei
Joben, cravată şi mustaţă.
În faţa mea e Albă ca Zăpada.
Simt mâna ei alunecând pe faţă,
Şi ca un cald ecou
Aud din nou:
– Ce mare te-ai făcut, Emil, ce mare…
– Îţi cer iertare, Albă ca Zăpada,
Că n-a venit acel haiduc călare,
Că taina a rămas neîmplinită,
Că am crescut, că sunt de-acuma mare –
Îţi cer iertare, vis frumos,
Îţi cer iertare…
Ultima lui bucurie editorială a fost tot un imn dedicat iubirii.
Marea bucurie i-au produs-o editorii din Kazahstan care, în 2001, i-au tipărit la Alma-Atî un splendid volum de versuri Zov liubvi (Chemarea dragostei). Cântecul lui de lebădă a fost, cum era şi firesc, unul de dragoste. Această carte mi-a adus-o cu un autograf care e, poate, cel mai frumos dintre toate autografele pe care le-am primit: „Cu deosebită simpatie şi admiraţie, pentru dl Iurie Colesnic, Salahor al duhului şi frumuseţii. Emil Loteanu, 7.XII. 2001”. În câteva cuvinte şi ce străluminare de geniu al cuvintelor potrivite!
