Una dintre cele mai vechi emoţii ale omului, frica este de regulă învăţată de copii de la adulţi. Şi să fim sinceri, rutina zilnică este plină de frici, de tot felul, de mărimea unui fir de nisip intrat în ochi sau a unui drob de sare.
Ne este frică să spunem ceva. Şi nu pentru că am zice cuvinte ce provoacă durere, ci pentru că nu suntem siguri de reacţia celuilalt. Oare va mai vorbi cu mine, oare mă va accepta, şi dacă va refuza? Şi tindem să tot amânăm discuţia importantă. În timp, amânarea provoacă avalanşe neaşteptate.
Ne este frică să spunem adevărul în ochi. Pentru a-l evita, începem să ne jucăm cu noi sau cu alţii. Începem să creăm scheme şi punem la cale strategii pentru a evita momentul adevărului. Această evitare se întinde ca un elastic. Şi ca un elastic întins, care este lăsat brusc din mână, lovitura este bulversantă, dureroasă. Din fericire, trece repede, dar momentul nu este uitat niciodată.
Ne este frică să ne bucurăm de viaţă. Aţi observat că cei care riscă să râdă în stradă, sunt imediat priviţi cu severitate? Copiii sunt poate unicii care simt adevărata bucurie de a trăi. Raţiunea părinţilor de a râde când trebuie este moştenită mult mai târziu. Când încetăm să fim copii, văpaia vieţii îşi pierde din intensitate.
Ne este frică să pierdem controlul asupra vieţii noastre. De aceea, cu greu acceptăm schimbările, reformele, revoluţiile. Ne place să trăim normal. Iar visul de a deveni un pictor celebru, de a învăţa greaca veche, de a atinge piramidele egiptene este transferat automat într-o altă listă de rezoluţii a unui alt an. „Poate, într-o zi, când nu voi mai avea alte priorităţi”. De frica noului, lista altor priorităţi nu se termină niciodată.
Silvia Ursu
psihologie@timpul.md
Sursa: Timpul Suplimentul Femeia
