În iarna lui 2003, când Roșca ținea în frig sute de oameni în Piața Marii Adunări Naționale, am publicat în TIMPUL un articol intitulat „Tropăiala patriotică ”, în care sugeram cititorului că ceea ce se întâmplă cu așa-zisele acțiuni de protest anticomuniste e un circ pus la cale de Roșca în cârdășie cu Voronin. Până la urmă s-a dovedit că am dreptate, dar aceasta s-a întâmplat după mulți ani, când Roșca și-a dat arama pe față și a intrat deschis în slujba comuniștilor.
Atunci, însă, în iarna geroasă a lui 2003, a pune la îndoială patriotismul, românismul și anticomunismul lui Roșca era o acțiune riscantă, deoarece îți atrăgeai asupra ta furia a mii de oameni, erai supus oprobriului public și linșajului mediatic în presa lui Roșca. Așa s-a și întâmplat: zeci de oameni mă sunau la redacție și mă înjurau, unii rupeau abonamentele la TIMPUL, alții dădeau foc ziarului în Piață…
Evoc această situație de acum zece ani nu întâmplător. În ultimul timp am publicat câteva editoriale în care nu am aruncat în sus căciula, strigând „Ura!” la adresa Alianței pentru Integrarea Europeană (AIE) și a liderilor ei, ci am încercat – așa cum m-a dus mintea – să discut la rece niște probleme ce vizează funcționalitatea noii structuri politice creată după 2009. Unele reacții la aceste editoriale mi-au amintit de 2003 și „Tropăiala patriotică” – aceleași injurii, aceleași clișee de gândire, aceeași intoleranță față de o opinie ce nu coincide cu a lor. „Tropăiala” de pe unele foruri m-a convins încă o dată că mulți dintre acei cititori care se declară antidemocrați de rasă, mai comuniști decât comuniștii. Dacă nu gândești ca ei, dacă nu porți ca ei ochelari de cal, ești imediat declarat eretic, luat de subsuori și aruncat pe rug. Ei au adevărul și dreptatea lor și, dacă îndrăznești cumva să ieși „pe contrasens”, ești scos din pomelnicul „celor vii” (al patrioților) și trecut imediat „la morți” (trădători de neam). Slavă Domnului că aceștia sunt minoritate și, în definitiv, noi nu pentru ei scriem, ci pentru cititorii gânditori, care formează majoritatea.
A spune ce gândești și a fi responsabil de ceea ce spui nu ar trebui să fie pentru ziarist o dovadă de curaj, ci o normă, un principiu cotidian. Chiar dacă asta îi irită pe unii cititori și-i înfurie pe cei vizați critic. Sunt ferm convins că noua Alianță nu are nevoie de urale, laude, tămâieri și alte asemenea „genuflexiuni” din arsenalul lingăilor de serviciu care mișună în jurul oricărei puteri. Acești lingăi de serviciu, simțind că liderii AIE pot accede mâine la putere, își fac loc spre ei, ca un vânător spre pradă. Ei știu a vorbi dulce, a se face utili și a se băga sub piele. Nu un ziarist care spune adevărul constituie un pericol pentru AIE și o compromite, ci acești lingăi.
Iată de ce, convingerea mea sinceră, verificată în timp, e că AIE are nevoie acum de o presă care judecă la rece și are curajul să pună degetul pe rană. Acesta e singurul ajutor, și cel mai real!, pe care presa în general și noi, cei de la TIMPUL, în particular, îl putem oferi noii Puteri. Presa trebuie să-și facă meseria, chiar dacă aceasta nu convine unei minorități agresive și rău-intenționate, care nu a învățat nimic din istoria noastră recentă și mai continuă să poarte ochelari de cal și să tropăie patriotic.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
