Incursiune

Ţineam în mâna stângă o jucărie. Pentru mine era ciocănaş. Ei vroiau să mă facă judecător. Mi-au pus şi un căţeluş gigantic în braţe. Mă pregăteau să am mulţi prieteni. Căţeluşul era negru, dar avea urechi albe, nas alb şi labe parţial albe. Căţeluşul se uita în altă direcţie decât cea în care mă uitam eu. Inevitabil, urma să dispară-ntr-o zi. Şi pe el l-au pus în braţele mele aşa cum pe mine m-au pus pe canapea. Pledul era mare şi bej, culoare pe care, peste ani, aveam să o întâlnesc în nisipul de pe marginea mării. Avea multe forme florale pe el. Cele mai multe erau florile actinomorfe. Încă nu ştiam că aşa se numesc, flori bilabiate, flori zigomorfe, flori sepaloide, petaloide. Şi frunze-ntre ele. Frunze cuneiforme, deltiforme, sectate, partite, trilabiate, lanceolate. Nu ştiam pe atunci că va veni ziua în care va trebui să le ştiu, să le clasific, să iau un 5,75 la sfârşit, după 3 nopţi nedormite pentru botanica pe care am consemnat-o-n jurnal în tonul unui vers ce m-a parcurs obsesiv, „somnul meu se veştejeşte în infernuri vegetale”. O frunză lângă alta unite printr-o spirală ceva mai târziu ar fi făcut marginea de sus a gardului grădiniţei ce despărţea grădiniţa de şcoală. Ele erau alături. Noi stăteam cu degetele înfipte în găurile gărduceanului de sârmă şi aşteptam să treacă încă un an ca să ieşim din grupa pregătitoare numărul 7 în care, în faţa oglinzii, am învăţat să dau din urechi. Era un exerciţiu de grup, datul din urechi. Un băiat m-a învăţat să fac asta. Unora le ieşea, altora nu. Mie încă îmi iese să dau din urechi. Canapeaua aceea nu era desfăcută, ca să stau drept. Mă învăţau să trăiesc corect încă de pe atunci, când nu ştiam ce e toamna, dar îmi plăcea la nebunie să mă tăvălesc în straturile groase de frunze din curtea din spate, alături de ceilalţi copii. Covorul din spatele meu era drept, bine întins pe perete. Avea şi el flori, însă nu rupte de fir. Inflorescenţa din stânga, dicaziu de monocaziu, inflorescenţa din dreapta dicaziu de monocaziu, inflorescenţa centrală cincin. Toate albe. Toate cu dispunerea petalelor actinomorfă. Între ele mici frunze de stejar, grupate câte două şi câte trei. Forme foarte precise, care, oricâţi ani ar fi trecut, nu s-au schimbat. Mama se uita la mine şi-mi spunea să zâmbesc. Încă nu aveam borţi în urechi. Ai mei ziceau că sunt şi aşa destul de frumoasă, deşi plângeam des pentru orice mărunţiş. Dacă nu-mi convenea ceva, mă puneam în fund, jos, oriunde m-aş fi aflat, îmi încrucişam braţele şi imitam un soi de plâns cu care izbuteam să mă păcălesc chiar şi pe mine, astfel încât, în câteva clipe, chiar dădeam drumul la lacrimi. Asta nu era just, dar aveam şi eu defectele mele. M-am civilizat între timp. Plâng doar atunci când inima nu poate altfel şi, nu, nu mă expun. Expunerea a fost o chestie de copilărie. Hainele mele erau exact pe mărimea mea şi nu-mi plăcea surul. Într-o dimineaţă am certat-o pe mama. Mă tot îmbrăca în nişte haine gri din bumbac, iar eu le dezbrăcam revoltată. Ziceam că griul nu e culoare. Cum poţi să te duci la grădiniţă îmbrăcat într-o haină fără culoare? Mă pusesem în fund pe podeaua din faţa dulapului meu şi dădeam din picioare. Nu gri! Nu vreau gri! Altă dată am întors o farfurie cu fundul în sus, ca să văd dacă imaginea de pe fundul farfuriei era cea care credeam eu. Căutam peştişorul, iar farfuria nu era goală. Borşul s-a vărsat pe podea. Eram un copil minunat. Durdulie, tăcută, cu ochi mari, sclipitori, cu buzele ţuguiate, câte cinci degete la fiece mână şi fiecare picior, sprâncene clar conturate, dar nu atât de negre ca şi acum. Descopeream lumea pentru prima dată, prin formele acelea precise din jurul meu, forma cărora nu le da nicio importanţă. O jumătate de frunză cuneată de un verde-închis ce adăposteşte o jumătate de frunză cuneată de un verde-spălăcit, care adăposteşte o frunzuliţă întreagă cuneată cu o dungă închisă în centru. Frunza mare legată-n spirală de o alta la fel. Împreună făceau douăzeci de frunze matrioşcă ce mă încercuiau. Eu stăteam dreaptă.

Ecaterina Bargan