Actul 1 – comuniştii la gunoi şi salarii de 500 de euro

Toate promisiunile făcute de politicienii democraţi şi proeuropeni după aprilie 2009 nu au fost nimic mai mult decât vorbe în vânt. În perioada 2009-2015 „integrarea europeană” a adus Republica Moldova în faţa unui colaps economic. Bogaţii au devenit şi mai bogaţi, iar săracii nu ştiu dacă există o limită şi mai joasă a sărăciei decât cea la care au ajuns. În ultimii ani sub deviza „integrării europene” au avut loc mai multe scheme criminale şi afaceri banditeşti – Pădurea Domnească, concesionarea aeroportului şi jaful miliardului – sunt cele mai frumoase din aceste roade ale integrării europene.

Actul II – lodarii

Pe 4 ianuarie 2016, într-o zi de luni, când bugetarii reveneau la muncă pentru salariile lor mizere, în Parlamentul RM trebuia să aibă loc o sesiune specială în care se discuta Guvernul Sturza şi programul de guvernare al acestuia. Şedinţa a eşuat, din lipsă de cvorum, deoarece au lipsit tocmai 54 de deputaţi. În limba rusă există termenul „lodari” – echivalentul în română ar fi leneş, împuţit, linge-blide, trântor, căpuşă, caniv, zăcaş, sugativă, indolent, tanduriu ş.a.m.d. Cam aşa ar trebui să-i numim pe cei 54 de deputaţi de azi înainte. Nu politicieni, nu demnitari, ci ploşniţe care sug sângele poporului, şi apropo, îl sug fiind plătiţi tot din banii poporului. Iată şi lista „ocupaţilor” care n-au avut timp să se prezinte la sesiunea Parlamentului, cei pe care aveţi tot dreptul moral să-i scuipaţi în faţă de câte ori îi vedeţi: Alina Zotea, Iurie Dîrda şi Artur Gutium (Partidul Liberal); Valentina Buliga, Valentin Andronachi, Elena Bacalu, Constantin Botnari, Eugeniu Nichiforciuc şi Corneliu Padnevici (Partidul Democrat); toţi 24 deputaţi din Partidul Socialist în frunte cu marii „proletari” Dodon şi Greceanîi.

Actul III – eu sunt calea, adevărul şi viaţa

Al treilea act din această piesă absurdă s-a dat recent, pe 13 ianuarie, când „mesia” politicii moldoveneşti, Vlad Plahotniuc a coborât spre muritorii de rând (în mare parte plătiţi ca să se adune la miting) şi i-a încredinţat că el va avea grijă de bunăstarea cetăţenilor şi „integrarea europeană”. Cetăţenii erau cam pasivi, şi se gândeau cum să ajungă mai repede la bar ca să-şi cheltuiască onorariul primit. Ovaţii nu prea au fost, nici urale. A fost mai degrabă un „one man show”, unul în care nici măcar protagonistul nu credea în monologul pe care-l spunea. „Mesia” era despărţit de poporul mult iubit de mai multe rânduri de poliţişti şi bodyguarzi, pentru că pe faţa poporului se citea mai mult ura şi nepăsarea decât dragostea şi susţinerea. Actul III a eşuat total, şi a fost unul atât de ilar încât nici astăzi nu mă pot opri din râs.

Epilog

Nu ştim ce va fi mai departe. Ştim doar că de la independenţă încoace Republica Moldova nu a avut nici un prim-ministru întreg la cap, unul demn de a intra în cărţile de istorie. Aşa că, cu o ploşniţă mai puţin sau una mai mult nu schimbă deloc ecuaţia. Sistemul e şi aşa plin de ploşniţe, şi îmi pare că la moment nu avem atâta otravă ca să scăpăm de toţi. Mai răbdăm un pic, şi nu uităm să râdem, pentru că râsul prelungeşte viaţa şi noi trebuie să trăim mult, ca să-i tot scuipăm şi să le facem în ciudă. Poate vor crăpa odată, cu toţii!