Interviu cu Ambasadorul României la Chişinău, Marius Lazurca: Viza nu este o realitate eternă

Timişorean, în vârstă de 40 de ani, este căsătorit cu Mirela, de profesie medic. Cei doi soţi au şase copii: Vladimir, Olga, Matei, Toma, Theodora şi Sebastian. Patru dintre ei – cei mai mari – sunt elevi ai unei şcoli din Chişinău. După cum îi place să spună, Marius Lazurca „s-a topit” în peisajul basarabean. Familia Lazurca frecventează săptămânal o biserică ortodoxă din capitală, reuşeşte să ajungă la spectacole de teatru sau concerte, iar copiii merg cu plăcere la patinoarul din capitală. În peste un an de mandat în ţara noastră, Marius Gabriel Lazurca a contribuit la o dezvoltare spectaculoasă a relaţiilor moldo-române. Între realizări, putem menţiona deschiderea consulatelor generale ale României la Bălţi şi Cahul, dinamizarea activităţii Secţiei Consulare a Ambasadei României la Chişinău, inaugurarea Institutului Cultural Român „Mihai Eminescu” din Chişinău.

Acest interviu este mai puţin politic – a fost realizat, iniţial, pentru revista de limba rusă „Rabotai&Otdîhai!” (www.otdihai.md) -, dar, vară şi perioadă de vacanţe fiind, ne-am gândit că dimensiunea europeană a unei societăţi se vede şi în felul în care aceasta ştie să muncească şi să se odihnească. De aceea, vă invităm să aflaţi cum este clipa de „răgaz” a Ambasadorului Marius Lazurca şi a familiei sale.

 „Am asociat întotdeauna patriotismul cu nişte lucruri foarte simple…”

– Dle Ambasador, cum vedeţi dvs. „eterna şi fascinata Românie” – frază folosită în diverse contexte şi având diverse conotaţii, dar care rămâne, totuşi, adevărată?
– Pentru mine, ca şi pentru orice altă persoană născută în România, aceasta este ţara de baştină. Ţara în care am trăit primele experienţe – întotdeauna fundamentale -, ţara unde am deprins un simţ al răspunderii faţă de comunitatea din care m-am ivit, ţara de care mă leagă foarte multe şi cu care păstrez o eternă legătură de destin.

– E fascinantă doar pentru că v-aţi născut acolo şi pentru că o serviţi ca diplomat?
– Ca să vorbesc despre România ar trebui să mă refer la ceea ce ar putea însemna azi patriotismul – şi nu doar patriotismul faţă de ţara mea, ci patriotismul în general, adică acea legătură culturală, spirituală, politică pe care un cetăţean modern o are cu ţara sa de baştină. Căci viaţa de azi, care ne obligă la o comunicare globală şi ne expune realităţilor globale, reclamă o regândire a rădăcinilor, a locului de unde ne tragem, aşadar, o oarecare meditaţie asupra patriotismului. Am asociat întotdeauna patriotismul cu nişte lucruri foarte simple, cu ataşamentul nezdruncinat faţă de realităţile modeste din care ne tragem şi cu care suntem asociaţi zilnic: strada pe care am crescut, vecinii, limbile în care am comunicat – fiindcă eu vin dintr-un oraş şi de pe o stradă unde se vorbeau mai multe limbi şi locuiau mai multe etnii, de o manieră foarte armonioasă. Împreună cu stilistica familiei din care ne tragem, toate aceste lucruri simple formează un mediu unic, faţă de care orice om normal constituit, echilibrat psihologic, moralmente normal se simte legat. Convingerea mea este că patriotismul poate fi dovedit în fiece moment practicând cu eleganţă limba română. Nu se cer alte dovezi emfatice, monumentale şi zgomotoase.

Împreună cu ministrul român de Externe, Teodor Baconschi


– Vă simţiţi cumva şi în Republica Moldova pe o astfel de stradă „armonioasă”?
– Eu, deşi m-am născut la Timişoara, m-am simţit întotdeauna român bucovinean… Părinţii mei sunt bucovineni, născuţi în acelaşi sat, în nordul Sucevei, la frontiera cu Ucraina azi şi identitatea lor regională i-a marcat atât de puternic, încât nu s-au dezis niciodată de ea. A fi bucovinean era o dimensiune constantă a vieţii noastre, un element inalienabil, care făcea parte din atmosfera morală a familiei Lazurca şi care s-a răsfrânt în educaţia şi în modul de a ne defini al meu şi al fraţilor mei. De aceea, deşi am un mare ataşament faţă de Banat, m-am plasat pe mine însumi în cadrul mai larg al identităţii regionale moldo-bucovinene. Şi tocmai de aceea, cred, pentru mine a fost firesc să mă regăsesc ambasador al României la Chişinău.

„Chişinăul este un oraş est-european, marcat de istoria recentă a continentului”

– La copiii dvs., care se formează în diverse locuri, cum se constituie identitatea?
– Nicio persoană nu poate funcţiona în lipsa unui raport faţă de sine şi în lipsa unei construcţii identitare. În copiii noştri – mai cu seamă în cei mai mari – observ că înmugureşte conştiinţa că sunt români. Sigur că, deocamdată, este o construcţie în desfăşurare, pe care ei o clădesc din concepte, realităţi, experienţe, astfel încât, la un moment dat, să aibă şi argumentul identităţii lor naţionale. Însă, constat că nu au dubii în acest sens, chiar dacă au fost plasaţi în multiplele contexte internaţionale. Încă fiind în ţară au mers la şcoala germană şi au urmat educaţia într-o limbă internaţională, cu o identitate foarte puternică şi care marchează până şi gândirea celui care o învaţă şi practică. Şi la Roma au mers la şcoala germană…

– Au suferit că părăsesc „metropola lumii” pentru „provincia chişinăuiană”?
– După ce vei fi trăit la Roma, oriunde te vei simţi exilat. Dar fiii şi fiicele noastre şi-au asumat demult condiţia copiilor de diplomaţi şi faptul că, de fiecare dată, vor trebui să se adapteze la noi realităţi. Ceea ce nu este, însă, cazul vieţii la Chişinău, care seamănă foarte bine cu cea din România. Peisajul urban şi ţesătura socială de aici nu ne e străină – Chişinăul este un oraş est-european, marcat de istoria recentă a continentului, cu o zonă istorică ce reclamă reparaţii urgente, cu cartiere populare. Sigur că le e dor de Roma, dar ne străduim să îi trimitem acolo de câte ori putem. Nu avem totuşi sentimentul că copiii noştri ar fi suferit o traumă.

– Cum aţi defini noţiunea de odihnă? Ce înseamnă odihna când ai şase copii?
– Eu asociez „odihna” cu „răgazul” – un cuvânt care, în română, evocă ceea ce latinii înţelegeau prin termenul de „otium”. Cicero defineşte condiţia aristocratului prin capacitatea de a practica „otium cum dignitate”, adică, răgazul cu o oarecare graţie. Aşadar, răgazul nu se traduce prin prăbuşirea pe o canapea, printr-un somn nedefinit, ci printr-o activitate desfăşurată în ritm omenesc şi care corespunde cât mai mult propriilor nevoi fundamentale de educaţie şi spiritualitate. Aşa cum ziua mea de odihnă e construită în jurul copiilor, şi clipa de răgaz – în care îmi pot trage sufletul cu o carte, bunăoară – se întâmplă tot în măsura în care copiii îmi îngăduie aceasta. Dar poate fi şi o excursie comună într-un loc ce are semnificaţie pentru familia noastră. Elementul indispensabil al acestei game destul de variate e faptul că e centrată pe familie, pe petrecerea în comun a acestui interval de timp.

„O familie numeroasă ca a noastră nu e simplu de mobilizat…”

– Aţi reuşit să identificaţi nişte locuri preferate aici, în Republica Moldova?
– Este destul de greu – o familie numeroasă ca a noastră nu e simplu de mobilizat, iar noi ţinem să fim împreună, să nu ne despărţim pe cantităţi „administrabile”… Am reuşit de câteva ori să ieşim la Orheiul Vechi, la câteva mănăstiri moldoveneşti. Am fost la Căpriana, la Curchi, la Frumoasa, în Călăraşi. Am ieşit din Chişinău, deşi, din raţiuni uşor de înţeles, de regulă ne petrecem timpul liber în capitală.

„Şi România, şi Republica Moldova au un mare potenţial turistic”

– Care sunt locurile din România de care vă este dor?
– Îmi este dor mereu de Timişoara, de Arad şi de Bucovina. Mi-aş dori, totodată – pentru că iubesc mult Bucureştiul – să-l pot prezenta copiilor mei, care nu au fost acolo. Aş vrea să le pot arăta Capitala Ţării însoţit de un bucureştean get-beget, de cineva care cunoaşte tainele acestui oraş, frumuseţile lui ascunse, unghiurile din care arată bine, astfel încât să le producă o impresie pozitivă. Căci Bucureştiul, ca orice metropolă, are şi zone dezvoltate haotic, mai puţin atractive şi memorabile.

– Dacă ar fi să ţineţi o pledoarie în favoarea României turistice, cum aţi face-o?
– Şi România, şi Republica Moldova, şi alte ţări din regiune au un mare potenţial turistic. Şi nu mă gândesc neapărat la definiţia „modernă” a turismului, care îşi propune să-i creeze călătorului condiţii de confort identice cu cele de acasă – cred că industria turismului greşeşte, deseori, în acest sens… Turismul trebuie să fie o experienţă diferită de cea domestică şi sunt convins că încet-încet, după ce globalizarea îşi va fi făcut efectul, după ce, graţie companiilor aeriene low cost, vom fi vizitat toate staţiunile turistice existente pe glob, vom începe să descoperim un turism mai simplu, mai puţin pretenţios, care nu-şi ţine beneficiarul non-stop pe tavă. Iar România şi Republica Moldova ar putea să răspundă aşteptărilor „exotice” ale turistului „normal”, care se va sătura de confortul standard al staţiunilor balneare şi-şi va dori o mâncare tradiţională gătită de un ţăran, nu de un bucătar de la Paris, care va vrea să se caţere pe un munte fără a avea certitudinea că va găsi un hotel de patru stele pe pisc şi va dori să bea apă de izvor, nu din sticlă de plastic.

– Şi cum explicaţi faptul că la acelaşi Orheiul Vechi pensiunile rurale sunt ca şi hotelurile din Turcia? Care trebuie să fie raportul dintre autentic şi modernitate?
– E bine să existe o măsură în toate. Şi aş pleca aici de la experienţa României, care în mai puţin de zece ani a reuşit să dezvolte turismul rural şi agricol într-un mod absolut spectaculos. Moldovenii pot vedea acest lucru mergând în Bucovina, unde există mii de pensiuni edificate cu mijloace, totuşi, simple. Bineînţeles că anumite standarde, cum ar fi calitatea şi drumurile practicabile, trebuie asigurate. Căci, dacă nu ai certitudinea că nu faci indigestie în urma mesei, turismul devine problematic. Dar e important să fie găsită combinaţia dintre standardizare şi originalitate, dintre siguranţă şi surpriză. Turismul rural este cel mai apt să răspundă acestei exigenţe.

„Aveţi vinuri minunate, competitive cu orice vin din lume”

– Ar putea cutremurele politice – dar şi cele geologice – din Asia şi Africa de Nord să încline „balanţa turistică” spre zona europeană, inclusiv a noastră?
– Sunt un om care doar practică turismul, însă, intuitiv, aş spune că responsabilii cu domeniul din ţările noastre ar trebui să încerce stimularea consumului intern de turism. Poate că noi în mod eronat ne concentrăm asupra transformării ţărilor noastre în atracţii turistice pentru străini. Cred că datoria esenţială a oricărui guvern responsabil e să-şi convingă cetăţenii să practice turismul în propria ţară – mai întâi, fiindcă e un venit economic suplimentar pentru stat, apoi, pentru că e o sursă de educaţie. Noi nu ne cunoaştem, în fond, ţările, sau le cunoaştem prea puţin.

– Dar când o noapte la Butuceni, într-un sat uitat de lume, costă 100 de euro, nu e de mirare că oamenii pleacă în Spania, unde stau cu 20 de euro pe noapte…
– Da, pentru că în Spania sunt 100 de asemenea locaţii, dar la Butuceni – una sau două vile. În Bucovina puteţi închiria, cu 100 de euro, o vilă întreagă, într-o zonă minunată, cu posibilitatea de a găti singuri sau de a fi serviţi… Preţurile nu pot scădea decât pe fondul ofertelor abundente. Monopolul generează preţuri exagerate.

„S-au topit”, împreună cu soţia Mirela, în peisajul basarabean…

– Vinăriile pot deveni un traseu turistic? România a reuşit acest lucru?
– Vă pot răspunde ca un mare amator de vin: am impresia că în Republica Moldova cultura viei e mai bine articulată şi mai dezvoltată decât în România, unde viţa de vie a trecut printr-o criză economică, dar şi politică. Din fericire, odată cu apariţia podgoriilor private, România începe să iasă din această criză, redevenind un mare producător de vin. Totuşi, nu am încercat să caut vin românesc la Chişinău – când îmi vin prietenii din România, le arăt sâmburele de colecţie pe care o am acasă şi ei rămân încântaţi. Aveţi vinuri minunate, competitive cu orice vin din lume.

„Viza nu trebuie să-i sperie deloc pe moldoveni”

– De la 1990 încoace, România a fost constant în topul preferinţelor turistice ale moldovenilor. Cât de mult trebuie să-i sperie viza pe potenţialii noştri turişti?
– Nu trebuie să-i sperie deloc – această viză nu e o realitate eternă. Deocamdată, însă, am gândit reguli şi proceduri mai simple pentru obţinerea vizei în cadrul general creat de legislaţia românească şi de Codul Comunitar de Vize. Astfel, agenţiile turistice agreate, serioase, beneficiază de un tratament favorizant, pentru ca niciunul dintre clienţii acestor agenţii să nu întâmpine dificultăţi în dorinţa lor de a se odihni în România. Pentru că – de ce să n-o recunoaştem? – avantajul în acest caz este dublu: din turism câştigă şi cetăţenii, şi bugetul ţării vizitate de ei.

– Bugetul cărei ţări îl veţi susţine dumneavoastră în viitoarea vacanţă?
– Pentru mine vacanţa este posibilitatea de a mă întoarce acasă, de a-i vedea pe ai noştri şi de a petrece cu ei câteva zile. E şi ocazia de a locui câteva zile în propria casă, fiindcă diplomatul trăieşte o experienţă foarte ciudată – cea a ruperii de casa pe care şi-a construit-o. Este ocazia recăpătării sentimentului fundamental că eşti la tine acasă. Sigur că încercăm să călătorim şi în acest an, copiii mai mari vor petrece câteva zile în Italia, împreună cu foştii colegi. Şi pentru că ei înoată foarte bine şi sunt pasionaţi de scufundări, o să încercăm să găsim, ca şi anul trecut, o destinaţie potrivită pentru această pasiune a lor – un loc cu apă limpede şi vegetaţie marină abundentă. Undeva în Mediterana, poate pe Insula Korfu. Deocamdată, însă, nu ne-am conturat bine planurile, şi asta pentru că suntem mulţi şi pretenţiile sunt diversificate. Deci, trebuie să negociem atât între noi, cât şi cu bugetul familiei.

– Noi vă dorim să aveţi – şi să avem cu toţii – o vacanţă cât mai frumoasă!