A devenit celebră, dând un alt suflu emisiunilor de folclor de la postul public. Şi pentru a deţine în totalitate „instrumentele” din domeniu, a mai făcut o facultate – Pedagogie Muzicală. Este nimeni alta decât Iuliana Tudor, cea care, în ultimii patru ani, vineri de vineri ne invită la show-ul „O dată-n viaţă”. Despre lecţiile de viaţă învăţate la „O dată-n viaţă” şi nu numai „vedeta emblematică a Televiziunii Române” – căci aşa este! – a venit să ne vorbească, pe sfârşit de ianuarie, la Chişinău, la invitaţia „Clubului Nostru”. Vă invit să o descoperiţi, căci descoperire a fost şi pentru mine…
– Dragă Iuliana, ştim că ai un copilaş acasă, cu toate acestea, nu ai lipsit prea mult de pe ecranele TV. E vorba de contract sau de un fel de a fi?
– Nu am rezistat prea mult în concediul de maternitate. Sunt un om activ, simţeam că mintea mea nu mai funcţionează în regim normal. De aceea, am revenit la TVR. Cert e că-mi fac treaba la birou, iar acasă mă dedic în totalitate lui Tudor. Nu e uşor, dar nici imposibil şi le recomand tuturor femeilor să nu cadă pradă acestui tip de dragoste foarte obsesivă a mamelor faţă de copii. E important ca ei să simtă că sunteţi acolo, dar şi dvs. să vă continuaţi viaţa socială. E un echilibru de care o femeie are nevoie.
– Ai descoperit principiul care asigură succesul?
– Am învăţat foarte devreme diferenţa dintre compromis şi a te compromite. În televiziune e ca într-o junglă – rezistă cine poate -, iar ca femeie e foarte greu să reuşeşti. Şi sunt mândră că nu am făcut niciun compromis pentru a ajunge ceea ce sunt astăzi. Am ştiut să aleg şi nu am alergat după straie prea strălucitoare sau un succes răsunător imediat. Cel mai mare succes al meu e că n-am avut succes, de fapt. Nu cred în succese uriaşe, pentru că nu cred că durează. Prefer să fac lucruri care să se întindă pe mai mulţi ani. Nu cred în celebritate: odată ajuns foarte sus, ce faci „după”? Succesul mare îţi ia minţile şi nu mai găseşti resurse să te reinventezi. Cred în succesul moderat.
– Ce ai învăţat la „O dată-n viaţă”?
– Să mă descopăr altfel, graţie componentei sociale a emisiunii. Nu cred că până atunci înţelegeam bine ce înseamnă să suferi de cancer sau leucemie…
– Om de televiziune te naşti sau devii?
– Pentru transmisii directe trebuie să fii construit într-un fel anume, să fii în egală măsură stăpânit şi spontan. Dar meseria de bază se învaţă – mergând pe teren şi chiar furând! Eu am furat, recunosc . Mă furişam în galeriile de lumini, mă piteam în întuneric şi urmăream ore în şir cum lucrează Horia Brenciu, bunăoară. De aceea, atunci când sunt întrebată cum e să ajungi prezentatoare TV, mi se face ceva pe creier! Pentru mine, televiziunea înseamnă să intri la baza ei, să ştii meseria tuturor celor care se află în platou. Dacă vrei să fii doar prezentatoare, trebuie să fii gata că vei primi un scenariu, pe care îl vei rosti, dar… nu vei fi credibilă. Iar atuul unui jurnalist e credibilitatea. Pentru aceasta însă e nevoie de cunoaştere. Nu doar să fii frumoasă şi să vorbeşti frumos – mesajul trebuie să fie credibil. Să simtă omul că trece prin creierul tău, nu prin al altuia, care a gândit pentru tine.
– Nu e folclorul un domeniu demodat?
– În TVR, timp de foarte mulţi ani, să lucrezi la „muzică populară” era o pedeapsă. Cine făcea o greşeală, era penalizat şi… trimis la folclor. Miza mea a fost să demolez această prejudecată şi să ofer o alternativă. M-am gândit ce mi-ar plăcea mie să văd, am folosit mijloace moderne în spectacole de folclor. Am încercat să ne adaptăm la anii 2000 şi ne-a reuşit! Azi avem un public care se duce uşor spre zona de 30 de ani, ceea ce nu exista până acum. M-a ajutat şi vârsta – aveam 23 de ani -, şi naturaleţea, şi faptul că sunt un fel de idealistă care crede în meserie. Am crezut întotdeauna că trebuie să te zbaţi foarte tare şi atunci vei reuşi neapărat. Dar, m-am convins, acest lucru nu se poate întâmpla dacă nu ştii că eşti aşteptată acasă…
– Apropo de „acasă”, cum ai reuşit, într-o viaţă extrem de tumultoasă, să-l găseşti pe cel care te aşteaptă în orice anotimp?
– Păi am avut norocul să-l cunosc până a cunoaşte televiziunea. Aveam 18 ani, intrasem într-o biserică şi l-am întrebat cât e ceasul… Azi, ne împărţim cu Răzvan – care e inginer, manager la o firmă de construcţii şi n-are nimic cu lumea în care mă învârt eu – orele pe care i le dedicăm fiului nostru. Dar nu-mi cereţi o reţetă a „vieţii în doi”, nu o am! Reţeta mea a ţinut de noroc. Dacă nu întâlneşti un bărbat care să te iubească necondiţionat, nu poţi să faci nimic din ce îţi doreşti tu. Eu am avut norocul să găsesc un om care a avut răbdare infinită, lăsându-mă să fac ceea ce am vrut în TV. A înţeles că, pentru ca să mă aibă, trebuie să-mi ofere libertatea de a-mi face munca. Partenerul este important pentru o femeie ca să-şi împlinească visele.
– Cum selectezi invitaţii cărora le împlineşti visele în emisiune?
– Alegerea îmi aparţine. Pentru invitaţi, criteriul e să fie oameni care au ceva de spus, care au făcut performanţă, indiferent de domeniu. La selectarea cazurilor sociale contează urgenţa, gravitatea şi povestea. Îmi amintesc şi azi de o fetiţă născută cu o gaură în inimă. A fost operată graţie banilor adunaţi în timpul emisiunii. Asta te face să te duci acasă altfel. Am învăţat să nu mai fiu nemulţumită, să nu mă uit în grădina altuia, să nu mă las frământată de invidie. Au fost situaţii disperate când am apelat eu însămi la firme, la bănci, chiar şi la Gigi Becali. Prezentasem cazul unei fetiţe de 2,5 luni care trebuia operată urgent – avea o tumoare în stomac. L-am sunat pe Gigi Becali, i-am spus scurt ce şi cum. Într-o săptămână i-a dat 60.000 de euro. Şi fata trăieşte.
– Cum l-aţi ales pe Nicolae Botgros, omniprezent la „O dată-n viaţă”?
– Cred că dl Botgros s-a ales singur. Am spus-o nu o dată, atrăgându-mi multe supărări, că „Lăutarii” sunt cea mai valoroasă orchestră de muzică populară din spaţiul românesc. Iar pentru o emisiune în direct valoarea ei creşte înzecit. Sunt cam 200 de partituri de interpretat, pe care le repetă în câteva ore, uneori. Atacă imediat cum ridic mâna… Gândeşte în viteza pe care o presupune o emisie în direct şi, cel mai important, în viteza mea.
– Au încercat să-ţi bage manele în emisiuni?
– O, da! Şi mă războiesc de patru ani de zile pe tema asta. Toată lumea manelistă se vrea la „O dată-n viaţă”. Eu recunosc: au voci minunate, dar… ce credibilitate aş mai avea eu, care ani de zile am promovat valorile tradiţionale, folclorul curat, dacă încep să scot manelele pe platou? E ca şi cum le-aş credita. Dar eu nu pot credita muzica aia, mai ales textele lor. E public pentru aşa ceva, nu judec pentru nimeni, dar… nu la mine în emisiune.
– Ce faci când ţi se fac… fiţe?
– Oamenii simpli sunt mult mai disciplinaţi decât vedetele. Am constatat acest lucru de-a lungul anilor… La mine merge totul ca ceasul. Dacă am fixat repetiţia la şase, la şase fără cinci minute maestrul Botgros e cu arcuşul sus. Mi s-a întâmplat să dau afară din platou o mare vedetă pentru că venise cu două ore întârziere la repetiţie. Mulţi iau asta drept înfumurare, eu cred că e doar disciplină şi respect. Într-o vineri seară, în timpul repetiţiei generale, am primit un mesaj: „A murit bunica”. M-am oprit, am plecat din platou, îmi părea de neconceput să ies în emisie şi să mă distrez. Dar, m-am adunat şi… am ieşit. Aceasta e meseria. Dacă ai promis că vii, vii. Moartă-coaptă.
– Cum alungi norii de pe cer?
– Pe cei invidioşi îi ignor. Şi nu pun răul înaintea lucrurilor, oricât de greu mi-ar fi. Cred că suferinţa te ajută să te întâlneşti cu tine şi să-ţi dai nişte răspunsuri legate de tine. Mama mea nu merge, are paralizie la ambele picioare de pe când aveam trei ani. Am vrut să mă fac medic pentru ca să o tratez, dar nu am reuşit şi sper că, cel puţin, i-am vindecat inima prin ceea ce fac… Au fost zile când credeam că televiziunea e cel mai important lucru pe lume. Apoi, am ajuns să înţeleg că mai importantă este familia. Recunosc că mult timp nu m-am gândit la asta, iar soţul meu a fost un spectator tacit al ascensiunii mele profesionale. Eram înnebunită de lucru. Pentru a combate asta, am inventat un exerciţiu foarte constructiv. Cam o dată pe lună, mă uit în oglindă şi mă întreb: tu ai trăi cu tine? Răspunsul e: parcă nu prea 🙂 … În rest, cred în oameni până să mor. Lucrez cu oameni, fac emisiuni pentru oameni, am primit atâta dragoste de la oameni câtă nu cred că a primit cineva. Încerc să le răspund oamenilor cu aceeaşi dragoste. Să le dau emoţii şi sentimente. Nu cred în viaţa trăită doar în faţa ecranului de computer.
Timpul Suplimentul Femeia
