(INTERVIU) Cum e să fii soţul interpretei Olga Ciolacu

A făcut Facultatea de Jurnalism, a fost producător şi realizator TV mai mulţi ani. A organizat cu succes numeroase spectacole şi concerte în Europa, Rusia, dar şi peste ocean. Notabil este faptul că, după scoaterea sârmei ghimpate de la Prut, Valentin Bătrânac a fost primul care în 1990 a adus la urechea publicului român sonoritatea vocilor basarabene, organizând astfel cel dintâi spectacol la Sala Palatului din Bucureşti. De atunci itinerarul său a fost pecetluit, reuşind în acest răstimp să adune pe scenele din Moldova prezenţe notabile din lumea muzicii şi teatrului românesc. Valentin Bătrânac şi Olga Ciolacu sunt părinţii artistici ai primului teatru de varietăţi din Moldova. Se autodefineşte ca fiind un combatant sortit să stea în avangarda artei şi a soţiei sale. De aceea s-a dedicat plenar activităţilor de impresariat, lucru pe care îl face cu multă dragoste şi demnitate. Vorbeşte cu mare pasiune despre meseria sa, dar cu şi mai mare patos despre cea care de 38 de ani îi este consoartă, adorata Lica…

 
– Domnule Bătrânac, cum e să fii soţul vestitei interprete Olga Ciolacu?
– Ştii care este cel mai mare paradox în această lume? Să ne naştem liberi, ca apoi să trăim în lanţul destinului sortit de Dumnezeu. Eu am fost condamnat să fiu soţul a două femei cu totul diferite – soţia Olga Ciolacu şi vedeta Olga Ciolacu. Prima este gospodină, frumoasă, soţie şi mamă, cea de-a doua este promptă, inteligentă şi categorică. Acolo nu mai sunt soţul ei, ci doar impresarul Valentin Bătrânac. Recunosc că e dificil să fiu soţul celor două, uneori îmi reuşeşte, alteori mai puţin.

– Vă ascundeţi vârsta?
– Niciodată. Am lucrat întotdeauna cu oameni tineri, ceea ce m-a făcut să mă simt ca ei. Atâta timp cât reuşesc – mă mişc, îmi menţin vigurozitatea.

– Vă temeţi de bătrâneţe?
– Nici de ea nu mă tem. Doar atunci când mă uit în oglindă îmi dau seama că am peste şaizeci de ani, însă nu mă întristez. Merg înainte.

– Vă sperie moartea?
– Nu m-am gândit la asta, deşi acest tragic moment poate surveni oricând, Doamne fereşte. Poate mi-ar părea rău că n-am reuşit mai mult. Noţiunea în sine nu-mi provoacă groază, este inevitabilă. Trec uşor peste gândul că voi dispărea cândva. Deocamdată mă simt dator vieţii…

– Vă place să munciţi?
– Părinţii mei au fost ţărani şi de mic copil am fost educat prin muncă. Ştiu a prăşi, a mulge vaca, a curăţa pomi, a construi o casă, a săpa o fântână, a prelucra lemnul şi implicit activităţile ce ţin de impresariat. Îmi place munca şi nu mă tem de ea. Programul este să fiu mereu omniprezent.

– Ce admiraţi cel mai mult la soţia dvs.?
– Inteligenţa, corectitudinea, modul în care şi-a educat publicul şi faptul că a ştiut să-şi aleagă cu mare migală repertoriul.

– Dar la fiica dvs., Alexandrina?
– Romantismul pe care l-a moştenit de la mine, principialitatea şi tăria de caracter ale Olgăi, la fel şi modul în care încearcă să lupte singură.

– Ce vă place mai puţin la fiica dvs.?
– Faptul că are mai puţin timp pentru noi. După ce puii zboară din cuib, nu mai putem face nimic. Ei trebuie să şi-l construiască pe-al lor. Asta e legea vieţii.

– Cine sunt naşii dvs. de cununie?
– Avem două perechi de naşi – unchiul meu de la Donduşeni, care, din nefericire, nu mai este şi soţia sa. Iar din partea Olgăi – sora ei mai mare, care la fel a plecat la cele sfinte, şi soţul ei. Deci, familiile Costică şi Ana Iapăscurtă şi Vasile şi Veronica Avram.

– Câţi fini aveţi?
– Patru perechi.

– Cât de des mergeţi la biserică?
– La noi este o tradiţie de a vizita bisericile şi mănăstirile. Biserica este locul unde ne tratăm de stres, acolo ne regăsim liniştea şi echilibrul spiritual şi emoţional. Deci, foarte des.

– Ce credeţi despre homosexuali?
– E treaba lor ce fac. Mă miră însă faptul că ţara noastră este impusă să adopte o lege atât de controversată. De fapt, nu-i accept sub nicio formă.

– Unde vă place să vă odihniţi?
– La ţară, la Lozova. Acolo avem 30 de ari de pădure şi mergem adesea să petrecem, să stăm în mijlocul naturii.

– Ce ziare citiţi?
– În special, cele româneşti – TIMPUL, „JURNAL de Chişinău”, „Ziarul de Gardă” şi, ocazional, „Moldavskie Vedomosti”.

– Ce canale TV priviţi?
– Urmăresc programele de la Jurnal TV şi „Moldova 1”, am lucrat acolo şi încă ceva mă leagă de Publika TV.

– Ce slăbiciuni aveţi?
– Uneori sunt nesigur, răvăşit şi pasiv. Dar asta nu-mi umbreşte speranţa şi cutezanţa pentru noi realizări, fiindcă am libertate totală în acţiuni şi dorinţa nestăvilită de a continua înfăptuirea tuturor aspiraţiilor. Integritatea noastră rămâne până la urmă ca un destin, ea va fi lumina care ne va ghida calea spre infinitul necunoscut când vom pleca din această lume, încă neînţeleasă de mine. Dar până atunci eu îmi trăiesc viaţa în generozitate şi iubire. Viaţa e o operă de artă dintr-o colecţie particulară.

– Ce calitate nu aveţi, dar aţi vrea s-o aveţi?
– Probabil să fiu mai ordonat.

– Ce nu vă place la femei?
– Nu ştiu ce ar putea să nu-mi placă la ele. Toate sunt diferite. Nu, nu vreau să le jignesc…

– Ce nu vă place la bărbaţi?
– Lăudăroşenia, mai ales a celor care au grijă să „informeze” că cineva le-a fost la picioare. „Cezari” a căror aură eclipsează pe toată lumea.

– O întrebare cu echivoc – credeţi în vise?
– Da, cred şi mă bucur atunci când se împlinesc. Cele din timpul nopţii nu prea le am, fiindcă dorm foarte puţin, de aceea nici nu le caut interpretarea.

– Care este actorul dvs. preferat?
– Florin Piersic. Este actorul tuturor românilor.

– Care este scriitorul dvs. preferat?
– Marin Preda.

– Dacă aţi lua viaţa de la început, la ce aţi renunţa?
– Mă consider un bărbat împlinit şi nu prea am la ce renunţa sau schimba.

– Care este mâncarea dvs. preferată?
– Zeama de găină şi piureul cu carne sau costiţă. În general, mâncarea tradiţională românească.

– Unde vă place să vă odihniţi?
– Odihna mea este în maşină, dat fiind faptul că nu am timp de repaos. Dar îmi place să merg în România – la Braşov, Sibiu, Sinaia, Bistriţa, Reghin, Târgu-Neamţ, Cluj, deci prefer în mod special Transilvania.

– Aţi accepta să lucraţi peste hotare?
– Categoric, nu. Doar cu condiţia să fac naveta între ţara X şi Moldova, altfel nu.

– Ce faceţi când sunteţi supărat?
– Tac. Ciolacu ştie că, atunci când o strig Olga, înseamnă că sunt supărat, dar de regulă eu îi spun Lica, iar ea – Liuca.

– Unde v-aţi cunoscut?
– Eu lucram deja la televiziune. Şi, stând pe hol la o ţigară, am observat o fată înaltă, suplă, care tocmai urca scările. Observând că o ţintuiesc cu privirea, s-a oprit preţ de câteva clipe după care a plecat. Eram nedumerit de faptul că nu aflasem despre noul angajat al televiziunii. Şi deoarece era în ajunul sărbătorilor de iarnă, m-am dus direct la ea şi i-am spus că Anul Nou îl vom petrece împreună ca, de altfel, şi tot restul vieţii. La 8 martie ne-am înscris, iar pe 9 mai am făcut nunta.

– Ce aţi visat să deveniţi în copilărie?
– Acordeonist, de altfel şi tatăl meu iubea foarte mult muzica.