(INTERVIU EXCLUSIV) Margareta Timofti: „Familia reprezintă oaza de linişte, înţelegere şi dragoste”

Chiar şi aşa, butada potrivit căreia în spatele oricărui bărbat de succes trebuie să cauţi întotdeauna o femeie plină de caracter este valabilă şi în R. Moldova. E imposibil de evaluat matematic, în procente, rolul unei partenere în ecuaţia succesului unui bărbat. Urmărind-o însă pe Margareta Timofti, soţia preşedintelui Republicii Moldova, Nicolae Timofti, poţi avea răspunsuri la multe din întrebările privind traseul ascendent al capului familiei spre vârful piramidei. Cu toate că îi displace sintagma de „primă doamnă”, Margareta Timofti are toate caracteristicile necesare unei femei pentru a primi acest apelativ, chiar şi dacă nu ar fi soţia preşedintelui ţării. Câteva minute de dialog sunt suficiente pentru a developa mediul echilibrat, înţelept şi distins pe care, în calitate de soţie şi mamă, l-a creat în căminul familiei. Adică, exact atmosfera în care toate gândurile şi planurile pozitive ale unei familii se transformă în realizări.

– De unde provine prima doamnă a R. Moldova şi în ce domeniu de activitate a profesat?
– Satul Dumbrăveni, raionul Soroca, este localitatea unde m-am născut. Însă amintirile copilăriei şi adolescenţei mele sunt legate de satul de baştină al tatei – Parcani, deoarece părinţii mei, Lazăr şi Feodora Postolachi, au revenit în această localitate la scurt timp după naşterea mea. Tata a fost vânzător, iar mama – croitoreasă. La Dumbrăveni am copilărit împreună cu sora mea, Valentina, şi am absolvit şcoala medie, după care am venit la Chişinău pentru a-mi continua studiile. La Universitatea de Stat am făcut două facultăţi, prima – Biblioteconomie şi Bibliografie, domeniu în care am profesat în cea mai mare parte a timpului. Domeniul juridic, a doua specializare, l-am ales şi din considerente financiare, însă, recunosc că mi-am dorit foarte mult să îl studiez. Iar faptul că şi fiul mai mare absolvise Dreptul, cu puţin timp înaintea mea, mi-a oferit ocazia să mă regăsesc în acest domeniu. Foarte des îi ceream consultanţă pe marginea anumitor aspecte juridice, lucru care m-a ajutat enorm la asimilarea cunoştinţelor dintr-o lume total diferită de cea pe care o cunoşteam eu din experienţa profesională. Dar cea mai mare parte a timpului mi-am dedicat-o biblioteconomiei, activând în cadrul Bibliotecii Naţionale pentru Copii „Ion Creangă”, activitate care a lăsat o amprentă pronunţată în viaţa şi în creşterea mea intelectuală. Dat fiind faptul că am lucrat cu publicul, am avut şi privilegiul de a cunoaşte personalităţi marcante din diverse domenii ale culturii – scriitori, profesori, academicieni, compozitori, pictori, editori, interpreţi şi nu numai. Activitatea pe care o desfăşor în Direcţia juridică din cadrul secretariatului Parlamentului însă îmi oferă satisfacţii profesionale comparabile cu cele pe care le-am avut în cadrul bibliotecii, chiar dacă termenul experienţei mele este mai mic. Important este, consider eu, că mi-am propus să reuşesc.

– Cum vă regăsiţi în rolul de primă doamnă şi care sunt noile dumneavoastră preocupări?
– Este un rol pe cât de onorabil, pe atât de responsabil. A fi primul sau printre primii este greu. În afară de asta, viaţa parcă ţi se derulează pe o scenă în faţa a milioane de spectatori, ceea ce presupune că orice eroare va fi sancţionată de public. Deocamdată, trebuie să mă obişnuiesc cu această nouă postură, la care, recunosc, nu am râvnit şi pentru care nu am fost pregătită în mod special. În final, sper să mă descurc. Cât priveşte cea de-a doua întrebare, ţin să-mi păstrez propriul fel de a fi, să nu renunţ la ceea ce au constituit valorile şi, în primul rând, familia mea, să fiu în continuare corectă şi sinceră cu oamenii. Şi pe cât de multă exigenţă impune prefixul de prim, pe atât de asiduu încerc să-l reprezint şi în acelaşi timp să-l reconfirm. Totodată, acest nou statut mi-a indus şi o notă de nelinişte, în sensul în care presupune aşteptări mult mai mari. Există anumite cerinţe de protocol pe care le însuşesc pe parcurs. Este vorba despre întâlnirile oficiale unde trebuie să-l însoţesc pe soţul meu, delegaţii, acţiuni cu caracter filantropic şi altele. Intenţionez să patronez anumite activităţi culturale, dar şi de susţinere a copiilor şi tinerilor talentaţi. Partea neplăcută e că îmi rămâne tot mai puţin timp liber pentru comunicarea cu familia, în special cu fiii noştri…

– Cum arată o zi din viaţa primei doamne?
– Zilele arată diferit, după cum şi gândurile cu care mă trezesc. Dincolo de faptul că încerc să fiu pozitivă şi să scap de stresul zilei precedente, am grijă să mă concentrez asupra priorităţilor din ziua următoare. Ţin foarte mult la tabieturile şi la obiceiurile mele religioase care îmi asigură echilibrul emoţional şi spiritual.
În sens mai larg, ne străduim ca prin activitatea noastră să facem bine acestei ţări, fiindcă cu toţii ne dorim şi tindem spre o societate mai bună, mai echitabilă şi în final mai mulţumită.

– Care sunt pasiunile pentru care încă vă mai găsiţi timp?
– Pasiunile mele vin încă din adolescenţă, una dintre ele fiind lectura. În lipsa unor mijloace de informare, comparabile cu cele de azi, biblioteca sătească şi cea şcolară erau locul meu de desfătare sufletească. Această pasiune m-a însoţit pe tot parcursul vieţii şi „recidiva”, mai ales atunci când bibliotecară fiind, citeam cu multă plăcere cărţile rare. Îmi place muzica bună – tangoul şi romanţa, totodată am o mare preferinţă şi pentru muzica clasică, dar şi pentru jazz. Am o mare admiraţie pentru florile de cameră, pe care le cresc acasă şi la serviciu. La fel de viu este şi interesul pentru limbile străine, pe care încerc să le însuşesc cu multă seriozitate. De mai bine de un an frecventez cursuri de engleză. În afară de utilitatea însuşirii limbilor străine, în special pentru noua mea postură, ele sunt şi un excelent exerciţiu pentru antrenarea creierului.

– Nu pot să nu vă întreb, care sunt autorii preferaţi şi cărţile de căpătâi din biblioteca familiei Timofti?
– Fiecare dintre noi, în diferite etape ale vieţii, a avut predilecţie pentru anumiţi autori. Deci nu există unul la care aş face trimitere în mod special. Am început cu cărţile şi autorii care făceau parte din programa şcolară, apoi cele de cultură generală, istoria culturii, cărţi de aventură (Jack London), de fapt, tot ceea ce la momentul respectiv mi se părea interesant. Dar, recunosc că există o ierarhie a autorilor pe care i-am citit în perioada sovietică, de exemplu, Cinghiz Aitmatov. Actualmente citesc „Maitreyi” de Mircea Eliade, după ce tocmai am încheiat „Tema pentru acasă” a lui Nicolae Dabija. Din literatura rusă îmi plac Paustovski, Cehov, Dostoievski şi alţii.

– Dincolo de atribuţiile statutare, în ce măsură v-aţi propus să vă implicaţi în viaţa publică?
– Niciodată nu am fost indiferentă faţă de problemele oamenilor şi i-am ajutat întotdeauna, în măsura posibilităţilor. În perioada tinereţii noastre, noţiunea de binefacere avea altă dimensiune decât cea de astăzi. Am susţinut o familie cu nouă copii, în cadrul manifestărilor „Zilei internaţionale a familiei”. Am vizitat copiii de la Casa-internat din Orhei, care mi-au produs multe emoţii. Şi acum păstrez câteva obiecte confecţionate de ei, o traistă împletită şi un goblen, pe care micuţii mi le-au dăruit. De curând am avut o întrevedere cu doamna Maria Moser, soţia Ambasadorului Statelor Unite la Chişinău, cu care am discutat despre activitatea Clubului Internaţional al Femeilor din Moldova, al cărui preşedinte este Domnia Sa. Am convenit să ne implicăm la realizarea unor proiecte comune. Ceea ce am menţionat deja vizează activităţile la care am participat în calitate de primă doamnă şi la care voi continua să iau parte şi în viitor, nu doar cu anumite ocazii. Noi, cei cărora Dumnezeu ne-a dat mai mult, avem obligaţia morală să nu-i uităm pe cei mai trişti ca noi.

– Care sunt trăsăturile esenţiale ale soţului dvs.?
– Sinceritatea şi promptitudinea sunt calităţile care l-au ajutat pe soţul meu să ia cele mai importante decizii în viaţă. Respectul şi afecţiunea pentru părinţi sunt alte trăsături definitorii ale sale, la fel de mult apreciez deschiderea şi bunăvoinţa în raport cu cei din jurul său. Responsabilitatea, tenacitatea şi curajul sunt alte virtuţi care l-au ajutat să se formeze ca magistrat şi care, sunt convinsă, nu-l vor părăsi nici în perioada mandatului său de preşedinte.

– A pus vreodată funcţia pe primul loc, în detrimentul familiei?
– Pentru noi, familia reprezintă locul unde găsim acea oază de linişte, de înţelegere şi dragoste şi constituie lucrul cel mai de preţ. Cu toate acestea, pot spune că nu puţine au fost cazurile în care Nicolae a pus funcţia înaintea familiei. Dar mie mi se pare că el a reuşit să le transmită feciorilor noştri esenţa lucrurilor şi să le dea cele mai importante lecţii de viaţă. Sunt mulţumită că soţul meu i-a învăţat pe fiii noştri să muncească şi să fie pasionaţi de sport.

– Ce postură îi conferă o mai mare satisfacţie domnului Timofti: de politician, de tată sau de soţ?
– Să ştiţi că i-am adresat această întrebare chiar lui, la care el mi-a răspuns, fără a ezita, cu o vădită mândrie în glas că… cea de tată.

– Există chestiuni în care nu vă simţiţi obligată să-i cereţi părerea sau să-l consultaţi?
– Sincer, ne consultăm în toate aspectele, majoritatea deciziilor le luăm de comun acord, dar cele ce ţin de carieră le ia singur, chiar dacă uneori îmi solicită sfatul. Părerea lui a contat tot timpul în educarea copiilor şi n-am încetat să ne sfătuim cu privire la ce avem de făcut nici când era plecat din ţară. Consider că implicarea tatălui în aceste treburi este absolut necesară pentru că un tată îşi simte mai bine feciorii şi este mai aproape de psihologia şi comportamentul lor.

– A fost autoritar faţă de ei?
– În general, soţul meu nu a fost un tată autoritar, în afară de situaţiile în care a trebuit să se impună. Altfel spus, în cazurile în care nu se făcea înţeles devenea autoritar, dar asta s-a întâmplat arareori în atitudinea faţă de copiii noştri. În celelalte situaţii încerca să se facă înţeles făcând apel la conştiinţa copiilor. Fiii noştri, care sunt deja adulţi, apreciază măsurile luate de tatăl lor, altfel, spun ei, „cine ştie ce ar fi ieşit din noi”.

– Sunteţi mamă de băieţi, spuneţi-mi dacă v-aţi dorit şi o fată.
– Alexei, Nicu şi Ştefan sunt mândria şi speranţa noastră. Viaţa m-a învăţat însă că unele aspiraţii şi dorinţe vin mai devreme, iar altele mai târziu. De aceea vă spun că prima noastră fiică este Nicoleta, soţia fiului mai mare. Este aşa cum ne-am dorit-o, ţinem la ea enorm şi avem o relaţie foarte caldă atât cu ea, cât şi cu părinţii ei. Asta mă face să cred că voi fi şi o bunică fericită…