E timpul ca Paul Goma să se întoarcă acasă. E timpul ca romanele lui Paul Goma să devină o parte importantă a literaturii româneşti contemporane. E timpul ca Paul Goma să intre în manualele şcolare şi universitare. E timpul să vorbim deschis despre Paul Goma.

Mesajul lui Paul Goma

„Mă prezint – pentru cei care nu au auzit de mine: Numele meu: Paul Goma, născut în 1935, în satul Mana, Orhei. Am plecat în refugiu, în iunie 1940, prea târziu; am devenit cetăţeni sovietici până în 22 iunie 1941, când Armata Română ne-a liberat pe mama şi pe mine, tata fusese arestat în 13 ianuarie 1941 şi deportat în Siberia; Am plecat în refugiu a doua oară – de data asta (25 martie 1944) am reuşit să ne refugiem în Transilvania. De atunci nu mai am casă, nici masă. Nici ţară. – Din 22 noiembrie 1977: am fost expulzat şi din România. De atunci locuiesc în Franţa, la Paris, ca refugiat politic. Am scris câteva cărţi: 30. Sau 40, sau 50, nu le-am mai ţinut socoteala. Le-am scris ca un orfan de ţară: cu durere, cu bucurie, cu jubilaţie. Unele au fost tipărite şi la Chişinău. Altele, tipărite în România, au fost aduse şi la Chişinău.
Acesta sunt. Restul vieţii mele se află în cărţi. Lectură plăcută.”
19 septembrie 2012, Paris

„Măcar în somn să nu fim refugiaţi”

„– Când o să vină tata, Domnul Director o să ne invite la masă? Mi-e foame, mamă… – şi încep să plâng. Mi-e aşa de foameee…
– Uite ce e, puiul mamii: eşti mare de-acum; de-acum trebuie să înţelegi cum stau lucrurile pe lumea asta; şi cu noi în ea. Noi suntem, de-acum, nişte refugiaţi…
– Eu nu vreau să fiu refugiat!
– Ei, dac-ar fi după noi…
– Eu nu vreau să fiu refugiat, adică culcat pe jos, în cancelarie, pe-ntuneric şi, în plus, lung de foame!
– Se spune: lat de foame. Sau: mort de foame – nu lung.
– Eu spun cum spun. Nu sunt mort şi nu sunt lat. Eu sunt viu şi mi-e aşa de foame, încât simt cum mă lungesc. Simt cum cresc. Sunt lung şi mare, de foame, mamă…
– Închide ochii şi gata!
– I-am închis…
– Bine-ai făcut. Când închizi ochii, nu mai vezi întunericul – toate de la întuneric ne vin, ascultă-mă pe mine! Şi foamea, şi setea, şi dorul, şi toate – de la întuneric ni se trag…
Cui îi spune mama asta? Eu l-am auzit pe Moş Iacob zicând că vine întunericul – el îi spunea: întunecime… Că vine, nu numai peste noi, cei din Mana, nu numai peste Basarabeni – peste toată lumea! zicea el. Fireşte, exagera, cum zice mama.
Mama continuă să zică:
– Aşa că ce facem noi? Noi închidem ochii şi dormiiim…
Şi încă:
– Când dormi, nu mai simţi nimic, nici foame, nici durere, nici supărare – numai viaţă veşnică…
Astea le-a spus încet-încetişor, de parcă nu mie mi-ar fi vorbit.
Iar acum, deşi mie-mi vorbeşte, nu doar mie:
– Să dormim, puiul-mamii. Măcar în somn să nu fim refugiaţi.”
(„Din Calidor”)

Un superb imn al vieţii

Perceperea feminităţii ca necesitate imuabilă are rădăcini în relaţia mamă-fiu, intensă în timpul copilăriei, adâncă la maturitate. Romanul Din Calidor consacră figura tutelară a mamei, de a cărei lume fiul rămâne legat pentru totdeauna „prin ombilicul intact”. Imaginea mamei iradiază infinite semnificaţii, ea înseamnă siguranţa adăpostului, a căldurii şi se suprapune pe înţelesul de pământ, glie. Totul începe şi se termină cu ea. Relaţia mamă-copil transgresează actul fenomenal exprimând raporturile dintre individ şi univers. Memorabilele scene dispuse teleologic din debutul şi finalul romanului reprezintă viaţa ca o stare în calidor, în „acel vestibul deschis spre ambele părţi, acel afară proxim şi nu definitiv, acel loc la aer şi lumină şi umbră şi căldură înăuntrică, supus agresiunilor, dar nu mortale: oricând pot face pasul înapoi, la adăpost”, viaţa ca o stare de născut deja, dar ţinut în poala protectoare a mamei. După înstrăinări, „refugii” şi „definitive dusuri”, pe care viaţa inevitabil le provoacă, întoarcerea e simţită ca o stare de beatitudine. Copilul se opune destinului prin nestăvilită vitalitate („Eu nu vreau să fiu refugiat”), întoarcerea ciclică la mamă, casă, satul natal, fețele copilăriei constituind progresiv un superb imn al vieţii.

Aliona Grati

„Cea mai grozavă mamă din lumea-mare”

„Mama mea nu s-a schimbat aproape deloc. Mama mea e mama mea, nu se schimbă – să nu plângi, că…
Mama mea. Mama mea. Mama-mama-mama. Cea mai grozavă mamă din lumea-mare.
Se opreşte la doi paşi de mine. Ţine buzele strânse. I-s strânse de tot buzele. Nu înţeleg, dar aşa e mama mea, grozavă; cu gura închisă, cu gura strânsă-pungă, zice tărişor:
– Regulamentul permite unei mame să-şi îmbrăţişeze copilul? (…)
Mă îndepărtează de la pieptul ei, mă priveşte, îmi râde, apoi iar mă apropie şi mă strânge tare-tare. O strâng şi eu – nu prea tare, am crescut mult, nu-mi pot controla forţele. O strâng, cu toate că mama miroase a mucegai – de la beci, desigur; şi a jeg, a slin, a nespălare; şi a pipicaca miroase mama mea, mama mea, mama. Aşa că o strâng tare, tare de-i trosnesc oasele.
Dar mama râde şi face din cap, aşa, că adică, ia te uită ce forţă! Mă îndepărtează, mă apropie, râde, în continuare, însă cu lacrimi; râde cu icnituri de plâns, suspină cu chicote de râs. Şi tot plângând şi tot râzând şi tot mirosind a jeg şi a cacapipi şi a muced, mama mea îmi strecoară, îmi picură în ureche, pe silabe – cuvinte: scurte, numai subiecte, fără predicate.”
(„Arta Refugii”)

Tragica istorie a basarabenilor

Scena zguduitoare din finalul romanului Arta Refugii reprezintă întâlnirea lui Paul cu mama sa în sediul Securităţii, unde, de câteva luni, ea şi soţul ei sunt ţinuţi în arest. La vederea mamei, copilul, devenit de curând un tânăr, plânge copleşit de emoţii. Lacrimile sunt dovada faptului că trauma psihologică nu l-a abrutizat. Reiese de aici o întreagă gamă de teme călăuzitoare: relaţia mamă-fiu, sublima inocenţă a începuturilor, iubirea în forma ei cea mai pură pentru „eternul feminin”, înălţarea prin suferinţa, simbolul omenescului cu toată căldura, dar şi cu toate limitele lui, drama copilului refugiat/înstrăinat de ţară, simbolul unui destin, tragica istorie a basarabenilor, obsesia morţii care însă nu umbreşte niciodată pe deplin dorinţa de a trăi.

Aliona Grati

Teroarea comunistă şi literatura lui Paul Goma

Dumitru Crudu

Toată lumea ştie că Paul Goma s-a opus deschis sistemului comunist din Romania, spre deosebire de foarte mulţi scriitori „de vârf” ca Nichita Stănescu sau Marin Sorescu etc., cu atât mai ciudat e faptul că după prăbuşirea comunismului, nu se ştie din ce motive, acestui scriitor incomod nu i-au fost recunoscute meritele literare şi nu i s-a reîntors nici măcar cetăţenia de care a fost văduvit într-un mod abuziv. Şi azi, în multe cercuri literare, despre literatura sa se discută ca şi pe vremea socialismului, cu reticenţă sau cu dispreţ. Dar Paul Goma a fost unul dintre puţinii scriitori care nu şi-a schimbat libertatea artistică interioară pe tentaţii materiale (o carte de proză ideologică era remunerată gras, cam la preţul unui apartament). El nu şi-a negociat substanţa literară pentru un pumn de arginţi, alegând să scrie despre teroarea la care a fost supusă familia sa şi el personal, şi nu despre dilemele morale şi intelectuale ale intelectualilor din anii şaizeci şi şaptezeci, dacă să protesteze contra unui şef de întreprindere sau nu. Alegând să protesteze contra sistemului şi nu contra unor reprezentanţi corupţi ai acestuia (ca şi cum dacă aceştia ar fi fost înlocuiţi cu unii mai breji sistemul ar fi devenit mai perfect), a plătit cu imposibilitatea de a-şi publica romanele la editurile din România şi de-a fi luat în vizor de criticii literari serioşi. Din această cauză, după cum se ştie, aproape toate cărţile sale apărute în străinătate au fost şi recenzate masiv în revistele literare europene, parcă sfidând tăcerea criticii literare româneşti serioase. Unii critici români, printre care şi N. Manolescu, mai consideră şi astăzi că literatura sa nu prea are valoare estetică. Chiar şi romanelor sale celebre – „Din Calidor”, „Bonifacia” sau „Arta Refugii” – le sunt refuzate orice merit literar, fiindu-le recunoscute doar dimensiunea etică, sau politică, de natură protestatară. După părerea acestor critici, literatura lui Paul Goma are cel mult o valoare de document şi cam atât. Da, e adevărat că în romanele lui Paul Goma este radiografiată alienarea individului în timpul comunismului, ca şi acea cumplită teroare a istoriei, dar de ce oare acest lucru nu ar putea avea şi o valoare estetică? Criticii serioşi îi mai reproşează şi faptul că prozele sale se nasc din viaţa trăită de autor. Dar, după părerea noastră, în cazul prozei sale, biograficul nu poate fi un defect, ci e o calitate, mai ales că ceea ce a trăit Paul Goma depăşeşte fruntariile imaginaţiei literare. Culmea e că, asumându-şi în scris biografia sa, scriitorul şi-a asumat o idee literară înnoitoare pentru acea vreme care, peste ocean, făcea furori. Dincolo însă de faptul că romanele lui Paul Goma explorează capacitatea de rezistenţă a individului la rău, acestea mai vorbesc şi despre acei oameni care pur şi simplu vor să trăiască firesc şi natural, dar acest lucru în acea epocă de tristă amintire nu însemna nimic altceva decât să fii contra sistemului.