Cunosc o familie in care, de la ’90 incoace, n-a existat un consens in privinta votului. Cei doi copii si mama au votat intotdeauna democratii; tata – cu oricine i-a parut mai legat de trecut, de URSS-ul in care el „s-a simtit bine”, numai nu cu astia „noi”. N-a avut niciodata o explicatie la „De ce?”.
Dintr-un soi de fronda, probabil. N-a contat faptul ca cei doi copii ai sai – cu care se mandreste, de altfel – au reusit sa se realizeze tocmai datorita „noului”: ambii cu studii in Romania, sunt angajati in companii transnationale care au venit in RM inca inainte de 2001, pana a prelua comunistii puterea. De opt ani incoace, asemenea companii nu se mai indreapta spre Moldova. Dar tatal, indaratnic, se face a nu intelege asta si iata-l un mare militant comunist in satul in care, in virtutea traditiei, se mai bucura de autoritate…
Dupa 7 aprilie, si fiica, si feciorul i-au spus ca vor pleca din Moldova, daca mai inving comunistii. A fost prima discutie despre politica, in casa lor, in ultimii cinci ani – politica fiind o tema ce demola orice comunicare, cei doi copii au trecut-o in zona tabu. Astfel, intre politica si parinte, ei l-au ales pe Tata. Acum, tata trebuie sa decida cine-i este mai drag: partidul sau copiii. La 29 iulie o a treia cale nu exista.
