(PARTEA 1) IOAN-VODĂ CEL CUMPLIT – INTRODUCȚIUNEA și AVENTURIERUL

(PARTEA 2) IOAN-VODĂ CEL CUMPLIT – CHEMAREA ȚĂRII

(…)

20. Polonii trecură Nistrul mai sus de Hotin și începură a se pogorî spre Prut, trecând prin famosul Codru de la Cosmin.

Un codru teribil! Acolo, cu optzeci de ani mai nainte, strămoșul lui Ionvodă, Ștefan cel Mare, strivise floarea armatei polone; și oasele celor secerați în acea zi rămâneau până acum elocuenți marturi; formând numeroase movile de schelete albe pentru verdeața cea viuă a arborilor.

Tot pe acolo intrase, cu zece ani mai nainte, polonul Laski, aducând la domnie pe Despota contra Lăpușneanului.

Tactica polonilor era de a alege totdauna acea tristă cale în invaziunile lor asupra Moldovei; curagiul lor se aprindea prin simțul de răzbunare, căci nu se afla nici unul din ei a cărui familie să nu fi plâns vreo victimă, un tată, un bunic între cei căzuți din mâna marelui Ștefan!

21. În capul polonilor se afla Mielecki, cel mai bun general al lor de atunce, pe care, cu câteva luni mai în urmă, ei cât p-aci erau să și-l aleagă rege, numai în favoarea strălucitelor sale merite personale.

Lipsit de artilerie, el trimise la Hotin de aduse toate tunurile cetății, și apoi păși la vale pe țărmul Prutului, până în dreptul Ștefăneștilor, adică pe aceeași linie cu Suceava, punctul obiectiv al invaziunii.

Aci vornicul Ionașcu Zbierea, să mai fi trăit, era să unească oastea moldovenească din Țara-de-Jos cu acea polonă și apoi să meargă cu toții asupra lui Ion-vodă.

Moartea trădătorului, de care Mielecki se înștiință prea târziu, dărmă planul dușmanilor: în loc de Zbierea, ei găsiră pe Dumbravă.

Avantposturile moldovene, împrăștiate pe ambele țărmuri ale fluviului, se retrăgeau mereu denaintea polonilor și, în fine, trecură Prutul în speranță de a-i atrage după sine asupra corpului armatei moldovene, ascuns în nește păduri nestrăbătute mai sus de Hârlău: acolo dușmanul ar fi fost silit de a depune armele chiar fără vărsare de sânge.

Polonii înțeleseră greșeala și, înfiorați de suvenirea infernală a codrilor Moldovei, începură a da dos pe o cale mai scurtă drept spre Hotin.

Atunci Dumbravă se puse a-i urmări, supărându-i din când în când prin jucăria unor mici atacuri de avantgardă, în care el ținea înadins tot pe turci, pentru ca să dea a înțelege, în cât privește pe înșiși moldovenii, că ei ar fi bucuroși de a nu avea dușmănie cu regatul polon.

În acest mod, ajungând până la Nistru, Mielecki se răzemă de cetatea Hotinului.

Dumbravă se opri și el. Pozițiunea inamicilor devenea din ce în ce mai critică; ei nu puteau a se închide în fortăreață, unde caii lor ar fi pierit de foame; nu puteau furagea din cauza exploratorilor lui Dumbravă, ce-i pândeau în toate unghiurile; nu puteau a se întoarce în Polonia, căci Nistrul se afla tocmai atunci în periodul său de creștere.

Strânși în chingi, bieții fugari se adresară cu rugăminți cătră capul contingentului turc, cerând permisiunea de a se retrage în Polonia și jurându-i de a nu se mai vârî în trebile Moldovei.

Poate să fi fost și bani la mijloc; orientalii, începând de la sultan și până la ultimul derviș, nu fac nemic fără daruri.

Oricum să fie, sangiacul de Ak-kerman se dede cu oastea-i în lături.

Dumbravă, credincios politicii lui Ion-vodă, făcea chip că împușcă în dușmani; dar în realitate glonții alunecau tot dasupra capetelor.

În curs de cinci zile polonii abia putură opera trecerea furiosului fluviu; și când se văzură, în fine, pe țărmul opus, ei se îngenucheară și mulțumiră lui Dumnezeu.

22. "Evenimentele se repetă", zise marele Shakespeare. În zilele noastre Moldova privi reînnoindu-se o altă încercare polonă, soră-geamănă cu acea din timpii lui Ionvodă; cu simpla diferență că în locul unui Mielecki era un Milkowski: precum vedeți, azardul asemănă până și numile capilor!

În ambele cazuri o mână de oameni nesocotiți cutezară a înfrunta o țară.

În ambele cazuri polonii cei din 1572 prin afișarea persoanei lui Bogdan-vodă, cei din 1863 prin proclamațiuni în ziarul Românul ne încredințau că vin ca amici, nu ca dușmani.

În ambele cazuri, domnii români, deopotrivă bazați pe considerațiuni de o înaltă politică, recomandară generalilor în 1572, vornicul Dumbravă, în 1863, colonelul Călinescu de a menagia nebunia adversarilor.

În fine, în ambele cazuri, polonii retrăgându-se cu rușine, își găsră totuși admiratori: pe cei din 1572 îi celebrau istoricii lor naționali, pe cei din 1863 vai nouă! îi celebrase chiar un român, al cărui nume îl dăm tăcerii pentru a nu huli pe cine nu ne poate răspunde!

23. Hotinul tot rămase în posesiunea polonilor. Despre apus îl apărau muri foarte înalți și șanțuri foarte adânci; despre răsărit stâncele Nistrului.

Un călător care-l vizitase chiar în zilele lui Ion-vodă îl asemănă cu Kockenhausen în Liflandia; un alt călător, cu Convay în Anglia; un al treilea, cu Rumilihissar de lângă Constantinopole.

O naivă tradițiune națională încredințează că prima fundațiune a fortereței se urcă în epoca pe când domnul Hristos umbla pe pământ.

Temându-se ca polonii să nu rețină acest bulevard al țării ca o bază de operațiuni în așteptare ca destronatul Bogdan să-și adune o altă oaste mai puternică, Ion-vodă trimise pe episcopul Isaia Rădăuțeanul cu alți deputați de frunte pentru a neguța un tractat de pace.

Polonii simțiră deja ce fel de braț ține cârma Moldovei. Cu o amabilitate nepilduită până atunci din parte-le, ei se grăbiră a îndestula toate cererile lui Ion-vodă.

Fugarul Bogdan ar fi fost extradat să nu fi fugit din Polonia; în lipsă-i fu remis în mâinile ambasadorilor moldoveni un frate al său, pierit apoi fără veste în robia turcească.

Cetatea Hotinului fu înapoiată Moldovei. Pentru a arăta toată importanța acestei acuizițiuni, căpătate atât de lesne contra speranței, Ion-vodă numi părcălabi doi bărbați pe cari punea temei ca pe sine însuși; socru-său, boierul Lupea Hurul, și cel mai intim al său amic, Ieremia Golia, cu care-l văzurăm mâncând împreună pâinea străinătății…

DOMNUL

Era grato alli amici, alli nimici terribile; giusto con i sudditi, infedele con li esterni…
Era iubit de amici, teribil pentru inamici, just cu supușii, perfid cu străinii…
Macchiavelli, Vita di Castruccio

1. În fine, eroul nostru se văzu stăpân liniștit al Moldovei.

Hotinul era asigurat. Pe turci îi avea patroni, pe poloni amici. Rivalul Bogdan rătăcea prin lume: din Polonia trecu la Viena, din Viena la Drezda, din Drezda la Paris, din Paris la Copenhaga, în sfârșit, la Moscva, unde se povestește că țarul, cosându-l într-un sac, l-ar fi aruncat în fluviu.

2. Un filozof antic zise, sunt acum două mii de ani: "Când cerul voiește a încredința unui om ales o mare misiune, el începe totdauna prin a ispiti sufletul și cugetul său în amărăciunea zilelor grele; îi obosește mușchii și oasele prin lucrări dureroase; îi aruncă ființa în toate lipsele sărăciei și ale nevoii; vrea ca faptele lui să capete tot rezultate contrare celor dorite; în sfârșit, îi ațâță inima, îi întărește firea, îi mărește și adauge forțele prin o energie fără care el n-ar fi fost în stare de a-și împlini înalta ursită".

Așa fu trecutul lui Ion-vodă până a dobândi tronul Moldovei: în curs de o jumătate de secol, el nu cunoscuse decât vagabonde colindări din țară în țară; speranțe la tot pasul amăgite; dureri morale și muncă fizică!

Să vedem care fu misiunea cea mare ce-i încredințase cerul.

3. Armenist din leagăn, luteran în Polonia, turcit în Constantinopole, Ion-vodă se arătă creștin ortodox ca domn al Moldovei, precum s-ar fi arătat catolic să fi domnit în Spania.

Cezar în Galia adoră pe zeii druizilor. Napoleon în Egipt se închină în geamia mamelucilor. Oamenii cei mari, Cezarii și Napoleonii, nu au toți decât o singură religiune: religiunea nestrămutată în fundul inimii lor ca albia mării, pe când cultul exterior se alunecă pe marginile buzelor, ca undele ce se joacă pe suprafață.

4. În mai puțin de doi ani de domnie în pace, Ion-vodă introduse în țara sa următoarele cinci reforme, afară de câte ne mai rămân până acum necunoscute:

– Controlul personal al actelor emanate din cancelaria domnească;
– Schimbarea capitalei;
– Eliberarea poporului de jos din jugul aristocrației clericale și laice;
– Baterea monetei naționale de aramă;
– Stricteța contribuțiunilor fiscale.
– Și toate astea Ion-vodă le făcuse fără ajutorul unei "camere legislative": camerele legislative nu fac un "2 mai".

5. Până la 1572 nu găsim asupra tranzacțiunilor în interiorul țării nici un document subscris cu mâna domnească.

Am văzut cu ochii noștri cel puțin vro zece mii de documente originale: vorbim dupre câte am putut vedea.

Marele logofăt, ca prim cancelar al statului, întipărea pe hârtie sigilul princiar în josul crisoavelor, sau îl anina pe șvară de mătasă cătră pergamenă; apoi uricarul, adecă scribă, își subsemna numele undeva în coadă; și, în fine, fără vro altă formalitate, documentul, care putea să fi fost chiar pe o sută de moșii, trecea bun dat în mâinile celui în drept.

Se întâmpla, firește, că marele logofăt, ca om și mai ales ca ministru, abuza de sigilul princiar: domnul nu știa nemica.

Ion-vodă, cel dintâi, văzând nedreptățile ce se puteau face fără știrea-i, începu a subscrie el însuși, specificând uneori cu propria sa mână până și data documentului.

În primul an al domnirii sale el schimbă, unul după altul, doi mari logofeți: cel al treilea nu mai cuteza a glumi cu încrederea lui vodă.

6. Până la 1572 capitala Moldovei fu Suceava. Ea se bucură de această prerogativă în curs de trei sute de ani, avea 16000 de case, 40 de biserici, mai multe palaturi, un fluviu limpede, o pozițiune pitorească și un castel care, cu un secol mai nainte, respinsese toată furia unei puternice armate polone.

Totul dară se părea a-i asigura liniștita posesiune a vechilor sale drepturi, consânțite prin o triplă paragrafie "imemorială".

Deodată, peste câteva luni de domnie, Ion-vodă strămută scaunul țării la Iași.

Acesta era un orășel mic și fără apă. Domnii cei vechi, cărora le plăcea a clădi palaturi oriunde se opreau câte două-trei zile pe an, desfătându-se cu vânatul prin codrii învecinați, zidiseră și aici un frumos castel de piatră la capătul sudic al târgului, pe marginea unei râpe, încât să poată servi la nevoie și în timp de război.

Mai avea Iașul o capiște armenească, o capelă catolică și trei biserici române.

În fine, îl împodobea o baie de piatră de arhitectură orientală.

Astfel, se părea că nemic nu putea prevesti acestui târgușor un viitor strălucit între orașele Moldovei.

Se naște întrebarea: care cauză să fi putut împinge pe Ion-vodă de a părăsi Suceava? de a îmbrățișa Iașul?

Suceava se afla așezată prea aproape de hotarele polonoungare, prea departe de turci și de tătari, încât principele, în caz de război, lesne putea fi surprins prin o invaziune din partea Galiției sau a Transilvaniei, pe când, totdeodată, el nu putea ajunge la timp pentru a împiedeca o invaziune de peste Nistru sau de peste Dunăre.

Iașul sta în mijlocul Moldovei. Acest suprem avantagiu strategic era de ajuns pentru a determina alegerea lui Ion-vodă.

Decis a impune respect tuturor vecinilor, el căta să-și ridice un cuib central, de unde să poată veghea în toate părțile, ca vulturul ce de pe vârful stâncii pândește și pe pușcașul de care trebui să se ferească, și biata turmă din care își va ochi o victimă.

7. Strigat-au oare sucevenii contra Iașului în 1572, precum strigă acum ieșenii contra Bucureștiului?

E sigur că prin retragerea capitalei, Suceava, care nu mai are nici 1000 de case, pierduse peste 90 la sută.

E sigur că atunci nu era pusă în joc sublima cestiune a unirii, pentru care saltă orice inimă română.

E sigur că Ion-vodă nu lăsă Sucevei, drept mângâiere, nici măcar o curte de apel sau o universitate.

E sigur… și, cu toate acestea, istoria nu ne arată să se fi plâns sucevenii.

8. Tot ce rămăsese fostei capitale din antica-i strălucire era sicriul cu moaștele unui sânt.

Ioan cel Nou așa-i zicea pe nume era trapezuntean de origină; căci românii, ei singuri între toate popoarele creștine, nu produseră nici un sânt calendaristic din propriul lor sân, lăsând această sarcină oficială muscalilor și grecilor, între cari cei vrednici de împărăția cerului se numărau totdauna cu milioane.

Cu vro doi secoli mai nainte, un domn foarte religios cumpără, aduse în Moldova și așeză în biserica mitropolitană de la Suceava moaștele fericitului, pe care-l declară a fi patron al țării.

De atunci încoace, mai mult din patriotism decât din bigotism, sântul cel cu diploma de național deveni obiectul celei mai înfocate venerațiuni din partea moldovenilor; la ziua lui, Suceava se umplea de numeroase gloate de bărbați, femei, copii, veniți în peregrinagiu de prin toate unghiurile țării.

Străinii afirmau cum că tot cultul moldovenilor se mărginea în adorațiunea lui Ioan cel Nou: în adevăr, noi ne închinam numai aceluia pe care-l credeam că ne apără țara.

Moaștele sântului formau unul din principalele venituri ale Sucevei; Ioan-vodă respectă această proprietate; și sermanii suceveni, atinși la slăbiciune, rămaseră mulțumiți.

9. Privind asupra stării sociale a țării sale, eroul nostru vedea o națiune mare zbuciumându-se sub apăsarea unei clase mici, asemena atletului mușcat de un șerpe: era statua lui Laocoon, dar o statuă vie și de proporțiuni imense!

De o parte sta ceea ce cronicele noastre numesc țară; de altă parte stă ceea ce nu era "țară": boierii și călugării.

Țară erau mulți, erau aproape toți, dar vai! curat numai "suflete".

Boierii și călugării erau puțini, erau vro câțiva, dar "materie": toate pământurile, toate veniturile, toate folosurile erau ale lor; și oricine nu era din ei nu avea nici atâta loc propriu cât trebuie pentru o înmormântare.

Rezultatul acestei stări de lucruri îl descrie cronica țării: "În Moldova au cei mici despre cei mari acest obicei de pier fără județ, fără vină, fără seamă!"

Ți se pare că auzi răsunetul cântecelor țărănești din întunericul feodal al evului mediu: "Stăpânii ne fac numai răutăți; ei nu ne dau nici cuvânt, nici dreptate; ei au toate, iau toate, mănâncă toate, lăsându-ne a trăi în sărăcie și în durere"…

Între cronica lui Urechea și cânteculu lui Robert Wace este la mijloc o distanță de trei secoli; dar între clăcașii români și servii feodali noi nu vedem nici o distanță.

10. Într-un stat astfel constituit, principele putea să-și aleagă numai una din trei căi: sau să țină cu boierii și călugării contra poporului, ori se țină poporul contra boierilor și călugărilor sau, în fine, să-i împace unii cu alții.

Câteșitrele metodele fură încercate. Cu poporul contra boierilor și călugărilor ținuse Petru Rareș; el muri pe tron, după o domnie glorioasă aproape de douăzeci de ani.

Cu boierii și călugării împotriva poporului ținuse Alexandru Lăpușneanul în prima sa domnie: fu trădat, răsturnat și alungat.

A împăca poporul cu boierii și călugării se silise Iacob Despota: atrăgându-și o neîncredere din ambele părțile, el pieri sub loviturile unei coalițiuni universale.

Aceste trei exemple erau toate proaspete; avându-le plăpânde denaintea ochilor, Ioan-vodă, chiar din egoism, își alese calea prin care scăpă națiunea din ghearele clasei, pe cei mulți din mâinile celor puțini, pe turma din gura lupului.

(VA URMA)

CINE E B. P. Hasdeu

Bogdan Petriceicu Hasdeu, născut Tadeu Hîjdeu, (n. 26 februarie 1838, Cristinești, Hotin, actualmente în Ucraina – d. 25 august 1907, Câmpina) a fost un scriitor și filolog român din familia Hâjdău, pionier în diferite ramuri ale filologiei și istoriei românești. Academician, enciclopedist, jurist, lingvist, folclorist, publicist, istoric și om politic, Hasdeu a fost una dintre cele mai mari personalități ale culturii române din toate timpurile.