Ion Cuvşinov: Medicina legală serveşte unei singure cauze – adevărul

Spune că medicina legală se învaţă de sine stătător, iar pentru asta trebuie să ai vocaţie şi multă voinţă. Nu ezită însă să recunoască faptul că există o criză acută de specialişti şi că, deocamdată, în R. Moldova nu sunt legi care să le ofere protecţie…

– Domnule Cuvşinov, ce v-a făcut să alegeţi această meserie deosebită?
– Am ales această meserie spontan, fapt ce s-a datorat într-o oarecare măsură firii mele. Sunt un căutător al adevărului şi al realităţii. S-a întâmplat ca în anul întâi de studii să locuiesc împreună cu studenţii din anul şase. Atunci am avut ocazia să citesc o carte de medicină legală, disciplină ce se studiază tocmai în anul cinci. Am rămas frapat de conţinut, astfel încât mi-am zis că asta va fi viitoarea mea meserie. Apoi am trăit cu dorinţa de a fi medic legist cinci ani de zile. Recunosc că am trecut prin perioade grele de adaptare: una dintre acestea fiind prima autopsie. Consider că în medicina legală este bine să „păşeşti” de unul singur: nu are cine te sfătui, dar, în acelaşi timp, nimeni nu te poate induce în eroare. De altfel, primii cinci ani lucraţi de unul singur îţi demonstrează ce se va întâmpla mai departe: ori devii un bun specialist, ori unul mediocru. Este imposibil să devii un expert bun dacă nu ai fantezie şi logică: prima pentru a-ţi imagina anumite scenarii şi cea de-a doua, pentru a percepe anumite mecanisme.

Foto: Ramin Mazur

– Ce satisfacţie vă oferă profesia dvs.?
– Aducerea la lumină a adevărului. Concluzia expertului nu va satisface niciodată ambele părţi, ea slujeşte unei singure cauze – cea a adevărului. Noi suntem ultima instanţă în medicină, suntem „medici deasupra medicilor”, cum afirma unul dintre părinţii medicinei legale. Cineva mai spunea că, de fapt, sentinţa este semnată atunci când expertul legist anunţă concluzia, mai ales în cazurile de omor.

– Un medic legist trebuie să aibă calităţi speciale?
– Un medic ar trebui să aibă sânge rece chiar din moment ce începe a profesa şi să aibă capacitatea de a fi prompt, să fie un bun ascultător, orator, să fie coerent şi explicit. Un bun expert trebuie să cunoască tot ceea ce este nou în medicină şi să-şi cunoască meseria la nivelul tehnic.

– Aţi avut cazuri nerezolvate?
– Putem considera un caz neelucidat atunci când nu avem destulă informaţie şi probe pentru a ne pronunţa. De exemplu, în timpul verii, cadavrul uman este în stare de descompunere avansată şi toate procesele patologice la nivel de ţesuturi se distrug şi nu pot fi identificate. Dar avem şi cazuri în care nu putem stabili cauza morţii pentru că nu avem tehnică modernă. Nu putem afla nici perioada de timp în care omul mai trăieşte după ce i-au fost cauzate leziuni corporale sau în ce ordine acestea i-au fost aplicate. Putem stabili doar timpul decesului în raport cu cauzarea leziunilor corporale, dar cu o anumită rată de eroare. În asemenea cazuri medicul legist se conduce de modificările de reacţie pe care le dau ţesuturile la leziune. După gradul de dezvoltare a modificărilor de reactivitate aflăm dacă decesul a urmat după câteva minute sau după mai multe ore, dar nu mai mult de două-trei săptămâni.

– Aţi avut vreun caz care v-a şocat prin tragismul condiţiilor în care s-a produs?
– Am avut două cazuri care m-au şocat. Oamenii au prejudecăţi în privinţa meseriei noastre, precum că noi nu suntem nişte fiinţe, ci roboţi fără emoţii. Eu am două fetiţe gemene. În perioada când erau eleve, am aflat despre omorârea a două fetiţe în sectorul Ciocana. Eram de gardă şi am fost cu grupa operativă la examinarea cadavrelor. Am constatat nişte lucruri oribile: leziuni corporale survenite după lovituri aplicate cu ciocanul şi agresiune sexuală. Atunci am fost profund afectat de acest fapt. Un alt caz care m-a cutremurat profund a avut loc prin ’96. Un cetăţean care suferea de boli mintale, deşi era declarat sănătos, şi-a înjunghiat toată familia – soţia, cei doi copii şi mama-soacră – într-o singură noapte. Evident, cel mai mult m-a îngrozit moartea copiilor. Reacţionez poate mai firesc când este vorba despre persoane mai în vârstă, dar un copil care are o viaţă înainte şi care îi este curmată… Eu cred că acest tip de crimă ar trebui pedepsit mai dur, ca şi pruncuciderea.

Foto: Ramin Mazur

– Au existat şi la noi în ţară criminali în serie?
– Nu în sensul clasic, aşa cum îl au englezii pe Jack Spintecătorul, dar persoane care au comis în mod repetat crime, da, au existat. Criminalistica R. Moldova cunoaşte asemenea cazuri. Dar asta a fost în trecut, nu acum. Vedeţi, până în anii ’90 societatea trăia în alte condiţii şi nu mă refer doar la situaţia socială şi economică, ci şi la legislaţia ţării şi instituţiile implicate în combaterea infracţiunilor. Noi am avut o perioadă în care era dominant „racketul”, care săvârşea şi omoruri. Acel „gangsterism” a fost proeminent în primii ani de după 1990, apoi s-a trecut la alte forme, fără sânge, dar la fel de „eficiente”, adică la şantaj.

– În ce măsură medicina legală v-a schimbat viziunea asupra vieţii sau chiar a morţii?
– Dacă înainte îmi socoteam anii şi făceam nişte calcule, acuma mă uit la viaţă mai filosofic. Nu sunt fatalist, dar ştiu că ceea ce are să se întâmple se va întâmpla şi totul este în puterea Domnului. Am devenit mai optimist şi am înţeles că în viaţă trebuie să fac cât mai mult.

– Spuneţi-mi dacă oricine poate cere o expertiză repetată?
– Expertizele repetate se fac numai la Chişinău, iar când le efectuăm la acest nivel noi nu lăsăm loc pentru nicio opţiune. Cerem clişeele care sunt expertizate de un specialist angajat la centru prin cumul şi, dacă este nevoie, chemăm pacientul şi mai facem o radiografie de calitate înaltă cu tehnică performantă. Iată un exemplu simplu care arată lacunele ce pot să producă erori şi în medicina legală. Legea prevede că, dacă este iniţiativa părţii, atunci legea îi permite pe cont propriu să solicite anumite materiale şi probe. Există un catalog al Ministerului Sănătăţii care prevede preţurile la anumite servicii. Dacă este o necesitate din oficiu, fie e vorba de un procuror, fie de un ofiţer de urmărire penală, atunci se face din contul statului.

Foto: Ramin Mazur

– De ce expertiza psihiatrică este considerată cea mai complicată?
– Nu ştiu pe cât de potrivit ar fi s-o numim „cea mai complicată”, dar şi la noi sunt expertize destul de complexe, însă ele au specific diferit. Iar cu cât informaţia este mai multă, cu şi atât concluziile sunt mai bune şi invers – când dispunem de puţină informaţie, atunci capacitatea de veridicitate este mai mică. Noi lucrăm cu partea materială a omului, adică cu cadavrul propriu-zis şi persoana care a pătimit fizic în viaţă, dar psihiatrii apreciază dereglările sănătăţii mintale. În cadrul instituţiei noastre deocamdată nu avem asemenea specialişti. Reprezentăm aceeaşi expertiză medico-legală, însă suntem două ramuri diferite şi două instituţii separate.

– Se atestă că România are cei mai mulţi medici legişti din Europa, raportat la numărul de locuitori. Care este situaţia în R. Moldova la acest capitol?
– Pe timpul URSS, ţara noastră a fost o excepţie la acest capitol, fiindcă i s-a permis o unitate de expert nu la 110 mii de oameni, ci la un teritoriu administrativ – raion, care depăşea acest număr. Iar asta deoarece Moldova avea una dintre cele mai dense populaţii din Europa.
La noi în ţară există 93 de experţi, inclusiv cei cu profil de laborator. Avem o nevoie acută de specialişti, dar există un impediment: domnul ministru a conservat schema de funcţii, ceea ce nu ne permite deocamdată s-o lărgim. Actualmente la secţia de expertize complicate activează şase specialişti, unul fiind angajat prin cumul, care ar trebui să facă un volum anual nu mai mare de 200 de expertize, pe când noi anul trecut am efectuat 510. De aceea, munca este tergiversată şi nu se respectă termenul rezonabil pentru efectuarea expertizei. Avem de suferit din această cauză, fiindcă volumul de lucru este foarte mare, iar numărul de specialişti este insuficient, motiv pentru care nu se respectă normativele.

– La ce riscuri se expune un medic legist?
– Aceasta ecuaţie atrage după sine doi factori – de nocivitate şi de risc. Primul ţine de condiţiile de lucru, se ştie faptul că cei care lucrează cu cadavrele sunt în permanenţă expuşi direct contactului cu substanţele nocive. Chiar şi gazele care se degajează la descompunere sunt nocive pentru sănătate. Al doilea factor – riscul – presupune infectarea cu hepatită, HIV şi diverşi paraziţi. Ca să nu mai vorbesc despre presiunea emoţională constantă ce o implică această profesie, care ulterior se face resimţită. Noi nu avem legi care să ne ofere protecţie, ni s-a dat statut de instituţie publică specializată şi activăm pe lângă Ministerul Sănătăţii. Implicaţia acestuia însă este una doar organizatorico-financiară.