De-a lungul timpului, istoricii au interpretat evenimentul în diferite forme. În perioada comunistă, istoricul Mihail Roller scria în manualul publicat în 1947 la București despre „ocupația” Basarabiei de către România. În anii `70, tezele staliniste ale lui Roller au fost corectate.
Ce învață în prezent elevii din România despre Unire? Istoricul Ovidiu Buruiană de la Universitatea „Al. Ioan Cuza” din Iași arată că, dincolo de informația sumară din manuale, rolul esențial îi revine profesorului.
„Accentul cu privire la informaţia istorică asupra momentului martie 1918 trebuie, cred, mutat înspre un alt actor al actului didactic. Sub raport pedagogic, contează foarte mult ceea ce prezintă profesorul de istorie în cadrul lecţiilor, cum conduce el discuţia şi înţelege fenomenul numit Marea Unire”, spune profesorul Buruiană.
Din păcate, continuă acesta, „discursul profesorilor de istorie cu privire la anul 1918 se înscrie în albia celor triumfaliste, ei citind evenimentele foarte coerent în sens naţional, ca finalizarea luptei de veacuri a poporului român”.
„Din conformism adeseori, profesorii îşi pun ei înşişi foarte puţine întrebări cu privire la acele acte ale românilor şi îi determină pe elevi să accepte ca pe o litanie succesiunea convenabilă a faptelor. Nu generalizez, sunt şi excepţii, fără îndoială, situaţii în care elevii înţeleg complexitatea fenomenului unirii, tensiunea momentului, proiectele care se structurează conjunctural, într-o dezbatere reală în acel timp a elitelor de la Chişinău, Iaşi şi Bucureşti, care nu au privit doar naţionalul, ci şi aspectul civilizaţional”, relatează Ovidiu Buruiană.
În opinia sa, „responsabilitatea prezentării evenimentelor din martie 1918 trebuie mutată şi spre producătorii de discurs istoric din Universităţi şi Academie sau spre comunicatorii din spaţiul public”.
Ovidiu Buruiană arată că „istoria, ca paradigmă de reflectare asupra trecutului, nu poate fi nici unitară şi nici obiectivă pe deplin. Există subiectivitatea celui care scrie, sensibilităţile societăţii în care istoricul îşi transmite mesajul, după cum există mai multe interpretări asupra unui fapt din istorie, plecând de la condiţiile de formare ale celor care se apleacă într-o manieră profesionistă asupra trecutului, de şcoală istoriografică din care fac parte sub raport metodologic, al lecturii surselor ș.a. Din acest motiv, într-o societate deschisă, democratică, reflectarea istoriografică a unui fenomen sau eveniment istoric este cel mai adesea plurală, chiar dacă putem identifica anumite direcţii sau chiar un curent general interpretativ.
Ajungând acum la discuţia prezentării actului din 27 martie 1918 la nivelul manualelor de istorie din România, trebuie spus că aceste
cărți sunt inevitabil limitate şi analizează schematic fenomenul. Eu am văzut trei manuale existente pe piaţa românească de profil, două pentru învăţământul gimnazial (unde istoria contemporană a românilor se face în clasa a 8-a) şi unul pentru învăţământul liceal (de clasa a 12-a). Informaţiile despre unirea dintre Basarabia şi România, din cadrul capitolului larg privind Marea Unire, încap într-o jumătate de pagină cel mai adesea. Fără excepţie, ele fac trimitere la contextul internaţional al războiului mondial, la prăbuşirea imperiilor multinaţionale, eventual la cele 14 puncte privitoare la pace ale preşedintelui american Woodrow Wilson. Sunt adăugate unele elemente de cronologie, privitoare la declararea autonomiei şi constituirea Sfatului Ţării, proclamarea Republicii Democratice Moldoveneşti, trimiterea solicitării de sprijin către guvernul român şi asumarea independenţei. Prezentarea din manual se încheie, oarecum apoteotic, cu actul din 27 martie / 9 aprilie 1918, când Sfatul Ţării a decis unirea Basarabiei cu România. Motivele procesului sunt expediate în zona raţionalului, incapacitatea Basarabiei de a-şi asigura o existenţă viabilă („lipsindu-i organizarea şi dezvoltarea ca stat” sau posibilitatea de a se apăra pe fundalul agitaţiilor bolşevice / tendinţelor expansioniste ucrainene), şi a „dreptului istoric şi a dreptului de neam”. Ultimul argument este întărit de prezentarea unui fragment din declaraţia de unire propriu-zisă.
Elementul de interpretare trimite la pozitivarea fenomenului, Basarabia fiind văzută că teritoriul străvechi românesc cu care a început procesul
întregirii naţionale, de formare a statului român naţional unitar.
Manualul reprezintă oriunde în lume un text limitat. El se adresează unui grup eterogen ca formare anterioară şi motivaţie, elevilor în speţă, şi conţine rudimente de politici publice ale actorilor instituţionali în sensul structurării intelectuale şi civice. Dezbaterea despre validitatea manualului de istorie este una foarte complexă şi oricând actuală, având în vedere aspectul identitar cetăţenesc şi formativ al studierii trecutului. Ca şi calitatea celor din Ministerul Educaţiei care sugerează limitele interpretării istorice din manuale”.
