Istorie

Iurie Colesnic – În culisele Istoriei: POETUL DE LA RUJNIȚA

SATUL ÎN CARE M-AM NĂSCUT

Leagăn scump al vieții mele,
Sat în care m-am născut,
Cu-al tău cer ș-a tale stele
Mii de ori eu te sărut.

După ani de despărțire,
Trecuți pe-un pământ strein,
Eu cu vechea mea simțire,
Astăzi iar la tine vin.

Căci în trista depărtare
Prea curând m-am săturat
De nădejdele, cu care
Numai tu m-ai legănat.

Te-am lăsat încă-n pruncie,
Încă-n zile de plăceri,
Și de-atunci, a mea junie
S-a răcit prin multe țări…

Am văzut țări fericite,
Mai lin cer decât al tău,
Văi cu mult mai înflorite
Încântau sufletul meu.

Dar ca tine, loc de pace,
Altu-n lume n-am găsit,
Mai mult decât orice-mi place
Cuibușorul meu iubit.

Locul unde fără seamă
La lumină m-am trezit,
Unde numele de mamă
Data-întâia l-am rostit.

Te salut deci dar, câmpie,
Unde în a vieții zori
Pentru-o floare de junie
Culegeam frumoase flori.

Salut vesela grădină
Și căsuța, ce mi-a fost
O lume de comori plină,
Leagăn, scut și adăpost.

Pe voi stânci, și pe voi dealuri,
Și pe tine râușor,
Ce în tulburele-ți valuri,
Ca și viața treci ușor.

Și pătruns de-o amintire,
Mai fac cruce de trei ori,
Când privesc sfânta zidire
Cu-al ei turn plecat de nori.

Toate îmi aduc aminte
Visul meu copilăresc
Și cu mii de glasuri sfinte
Mă îngână și-mi vorbesc;

Încât când mă văd aice,
Aș vrea să fiu copilaș
Și să dorm un somn ferice
Pe-un sân dulce drăgălaș.

Leagăn dulce-al vieții mele,
Sat, în care m-am născut,
Cu-al tău cer, cu-a tale stele
Mii de ori eu te sărut.

Rujnița

Din poezie reiese clar, că poetul a dus o viață zbuciumată, încurcată și plină de regrete. Dar cel mai mare păcat al lui, pe care nu i-l poate ierta posteritatea este acela, că jinduind postul de director al Bibliotecii Universitare din Iași l-a acuzat pe nedrept de furtul unor cărți, pe Mihai Eminescu.

De acolo se trag și judecățile critice, reci, tăioase și pline de subînțelesuri.

În monografia Biblioteca Centrală Universitară „Mihai Eminescu” (Iaşi, 1989), autori Nicoleta Popescu, Liviu Papuc, Radu Tătărucă, la pag. 136 scrie:

„Poetul de descendenţă nobiliară D. Petrino (1838-1878) îşi începe activitatea printr-un concediu de două luni, apoi printr-un raport demagogic adresat rectorului universităţii. S-a dovedit şi în bibliotecă (1875-1878) un perfect politician, servil. Având grijă mai mult de măgulirea personală a miniştrilor, decât de interesele instituţiei. Iniţiativele lui Eminescu le-a abandonat, autorităţile nu le-a deranjat, acţiunile curente au mers de la sine (graţie experienţei subbibliotecarului T. Aroneanu) – în concluzie o conducere ternă, fără relief, o perioadă în care în fruntea instituţiei a figurat un nume, nu un om.”

Augustin Z.N. Pop în monografia „Pe urmele lui Eminescu” (Bucureşti, 1978) oferă mai multe dovezi documentare privind perioada, când în fruntea Bibliotecii Centrale Universitare din Iaşi s-a aflat Dimitrie Petrino. Evident că el conturează foarte clar raporturile dintre fostul bibliotecar Mihai Eminescu şi noul director, raporturi care au degradat foarte rapid până la cererea oficială de a deschide un dosar penal pe numele lui Mihai Eminescu. Iar totul a început firesc:

„Funcţionează la bibliotecă până la 1 iulie 1875, când, în urma unui aranjament de culise între liberalii ieşeni, în frunte cu Andrei Vizanti şi organizaţia de centru a conservatorilor, Eminescu, împotriva dorinţelor şi intereselor proprii, fu trecut, pe neaşteptate, revizor şcolar peste judeţele Iaşi şi Vaslui în locul lui Agura.

Încrezător în onestitatea lui Dimitrie Petrino ca poet, confrate şi om, deşi din zvon şi-l ştia duşman personal şi adversar al „Junimii”, Eminescu procedase sumar la darea în primire a Bibliotecii centrale către înlocuitor, printr-un proces-verbal din 2 iulie 1875, în care patrimoniul instituţiei se specifica pe capitole şi cifre globale. Formalitate grăbită şi de faptul că, abia numit, Petrino ceruse concediu pe două luni. Astfel, Eminescu giră mai departe conducerea bibliotecii, suplinind de data aceasta postul din care plecase.” (pag. 171-173).

Un gest pur omenesc din partea lui Eminescu a devenit obiect de şantaj în intrigile unor politicieni al căror instrument docil s-a dovedit a fi Petrino:

„…adresa nr.7364 a ministrului G. Chiţu trimisă lui D. Petrino la 12 iulie 1877 şi înregistrată ca „sosită” peste două zile la Biblioteca centrală este probantă: „Vă rog să-mi arătaţi care este rezultatul proceselor ce aţi intentat pentru reintrarea statului în posesiunea cărţilor şi obiectelor ce s-au constatat că lipsesc de la bibliotecă în timpul pe când D-nii Bodnărescu şi Eminescu au fost însărcinaţi cu direcţiunea şi dacă s-au găsit din cărţi şi câte mai lipsesc”. (pag. 173).

Cei doi au fost nevoiţi să se apere şi să găsească formula salvatoare reieşind din buna cunoaştere a fondurilor bibliotecii:
„Din împrejurările neprevăzute atunci de către Samson Bodnărescu şi Eminescu, s-au păstrat, scrise de mâna lui Samson Bodnărescu, documentele confruntării listelor de „cărţi date lipsă” din diferite fonduri ale bibliotecii, în care totuşi, până la sfârşit, au fost identificate…
…Titlurile semnalate lipsă au fost găsite, când, asistat de organele procuraturii pe care le sesizase, Petrino a făcut verificarea în rafturile instituţiei, aflându-le nu la locul lor, ci în dulapuri şi fonduri diferite. Sistemul de cotare şi de depozitare moştenit de Bodnărescu şi de Eminescu se dovedea defectuos.” (pag. 174).

Magistratul Petre Stoica a decis închiderea dosarului, dar aceasta nu l-a oprit pe Dimitrie Petrino să insiste în ideea de a-i pedepsi pe cei doi foşti bibliotecari. El scrie ministrului în speranţa că acesta folosind presiunea politică să scoată cumva o decizie judiciară favorabilă, ceia ce nu s-a întâmplat. Şi în istorie Dimitrie Petrino a rămas ca un antipod al lui Mihai Eminescu, cu atât mai mult că marele poet s-a dovedit a fi de-o nobleţe sufletească cum mai rar se întâlneşte. El credea în frăţia poeţilor şi de aceea necrologul scris de M. Eminescu la moartea lui Dimitrie Petrino este unul model:

„Dimitrie Petrino, cunoscut şi sub epitetul de bard al Bucovinei, a încetat din viaţă sâmbătă 29 aprilie la 1 oră după amiazăzi în spitalul Brâncovenesc. Luni la 4 ore i s-a făcut înmormântarea la cimitirul Şerban-Vodă (Bellu-Iu.C), după un serviciu funebru oficiat în biserica Doamna Bălaşa.

Familia sa e originară din Moldova, de unde trecu în Basarabia rusească şi de aici în Bucovina, unde a fost născut Dimitrie. Însurat foarte tânăr cu frumoasa fiică a baronului de Bruchenthal – boier român din Bucovina – fu adânc lovit de moartea soţiei sale, în amintirea căreia a scris cele dintâi şi cele mai bune poezii: Florile de mormânt. Micii broşuri îi urmă în curând un volum mai mare, Lumine şi umbre, apoi un poem epic, scris sub impresia lui Rolla al lui Alfred de Musset, intitulat Raul. Puţin după aceasta trecu din Bucovina în Moldova. Un defect, rezultat din tifos, adecă surzirea deplină de amândouă urechile, îl făcea impropriu pentru însărcinări publice de o activitate mai întinsă. Încă ministrul Maiorescu îl numise director al bibliotecii din Iaşi. Precum merg lucrurile la noi, unde orice talent, fie poetic, fie artistic în genere, e atras în vârtejul jucăriilor politice şi tot prin instigaţiile coteriei politice care îl captivase, a fost impus la publicarea mai multor lucruri ce erau mai prejos de demnitatea unui adevărat talent. În această vreme a publicat două poeme din care una, La gura sobei, e bună, cealaltă, Legenda nurului, e slabă. Cea din urmă poezie a sa a fost publicată în „România liberă” şi cuprinde o persiflare a unei poezii a lui Vasile Alecsandri, încât se vede că înrâurirea noilor săi amici îl dusese din rău în mai rău. Dar, în sfârşit, de mortus nil nisi bene. Talent a avut, poet era! Cât despre celelalte calităţi ale caracterului, nu a inteligenţei, ele astăzi nu mai sânt. E bine chiar că de la cei mai mulţi oameni cari se deosebesc întrucâtva de turma cea mare şi neagră, de turma celor răi şi mărginiţi totodată, nu rămân în urmă decât faptele inteligenţei.

Înmormântarea poetului Dimitrie Petrino a fost simplă şi tristă. Câţiva amici politici şi câţiva stimători ai talentelor lui, cu totul vreo douăzeci de persoane, erau adunate împrejurul coşciugului. D.N. Ionescu a rostit un discurs funebru plin de vervă declamatorie; a vorbit despre drepturile României asupra Bucovinei, despre regimentul al treisprezecelea de dorobanţi, despre hotărârea românilor de a nu ceda Basarabia; ne-a spus că răposatul, fost milionar de mai multe ori şi născut baron, a risipit avere, a lepădat titlu şi rang, şi-a părăsit ţara, fiindcă era democrat şi voia să trăiască ca democrat, fiindcă despreţuia deşertăciunea lumească şi îşi iubea naţiunea.

Ce trist e a vedea un poet mort şi a-i asculta panegiricul, în care numai despre poet nu se vorbeşte!?

În o viaţă atât de bogată şi atât de zbuciumată, d.N.Ionescu nu a găsit decât un hârb democratic!

(4 mai 1878)”. (M. Eminescu, Opere. X. Publicistică 1 noiembrie 1877 – 15 februarie 1880 – Bucureşti, 1989).

În cu totul alt registru a scris despre Dimitrie Petrino criticul George Călinescu în a sa Istorie a literaturii române de la origini până în prezent (Bucureşti, 1986, pag.423 – 424):

„Dacă Dimitrie Petrino n-ar fi avut o purtare incalificabilă faţă de Eminescu, azi nu s-ar pomeni de el. Omul era antipatic şi n-avea nici un talent. Dar, fiu al proprietarului basarabean Petrachi Petrino (se născuse la Rujniţa în 1838 mai degrabă decât în 1846), era, prin mama sa Eufrosinia, nepot al lui Doxachi Hurmuzachi. Asta îi dădea prestigiu. În 1859 familia se mută chiar la Cernăuca, primită moştenire de la Doxachi. Se întâmplă ca Dimitrie să capete de la un unchi dinspre tată, „contele Petrovici de Armis”, balcanic îmbogăţit, cu hoteluri la Viena, un legat neaşteptat. El începu o viaţă de dandy şi în 1859-1860 cânta vinul la Florenţa. Iacob Negruzzi îl cunoştea de la Berlin, unde Petrino se găsea în 1863-1864, şi după întoarcerea în ţară a amicului. Bucovineanul avea acolo reputaţia unui pierde-vară, a unui „bummler”. Deodată, în septembrie 1864, Negruzzi dădu de el la Copou, în Iaşi. Junele venea de la Berlin în drum spre Bucureşti; cu opriri la Botoşani şi la Iaşi, unde voia să vadă alergările de cai; apoi avea de gând să plece la Viena.
În februarie 1865 era dorobanţ la Botoşani, şi-i şedea bine în uniformă. Din când în când se repezea la Iaşi (V. Alecsandri găsea cutare poezie a lui „plină de un parfum poetic ce încânta”). Aceste agitaţii sunt contemporane căsătoriei lui, fără învoirea părinţilor, la Odesa, cu Victoria, fiica baronului Buchental din satul Mihalcea şi a unei evreice. În august 1867 Petrino era la Botoşani, încurcat în datorii, cu soţia bolnavă, care muri la 8 septembrie 1867, zguduind pe acest om uşuratec…”

Criticându-l dur, totuşi criticul, în concluzie îi găseşte şi un detaliu remarcabil, un calificativ important:
„În provincia lui Arune Pumnul şi a lui Samson Bodnărescu, Petrino e întâiul cu limba nepeltică.”

Rămâne de precizat un detaliu important. Se știe exact anul morții, pe când la capitolul naștere întâlnim mai multe cifre. Unii biografi optează pentru 1836, alții pentru 1838, alții pentru 1846. Pe când George Bezviconi în cartea Necropola Capitalei (Chișinău, 1997) stabilește cu exactitate: „Petrino, Dimitrie (n. 1844) m.1878, poet (Bellu-reg.)”.

S-au scris multe despre Dimitrie Petrino, și multe se vor mai scrie și bune, și rele, dar cu toate acestea Rujnița se poate mândri că a dat lumii un poet… 

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *