George Damian: Câteva gânduri despre războiul hibrid al Rusiei împotriva României
Expresia „război hibrid” este o aiureală, o tehnică de despotism retoric – „înșirând cuvinte goale ce din coadă au să sune”, vorba poetului. „Război hibrid” sună într-un mare fel, umple gura sfertodocților experți în geopolitică și științe militare – dar nu prea poate fi definit sau cel mult primește o definiție circulară, ca o potaie care se învârte bezmetică după propria coadă.
Expresia „război hibrid” nu aduce nimic în plus, putem explica și înțelege ce se întâmplă și fără aceste cuvinte. Războiul este același, agresorul și cel care se apără folosesc tot ce au la îndemână pentru a-și atinge obiectivele. Asta include și noile tehnologii mediatice care definesc comunicarea publică contemporană. La fel și temuta expresie „fake-news” care nu aduce nimic în plus față de banala dezinformare. Dacă inventăm cuvinte noi pentru fenomene vechi nu înseamnă că ne confruntăm cu fenomene noi, cel mult generăm confuzie. Pe scurt: „războiul hibrid” este un artificiu retoric care doar sună periculos.
România este pe lista obiectivelor Federației Ruse, în primul rând din cauza scutului anti-rachetă de la Deveselu, asta e chestia principală care îi deranjează pe ruși în România, faptul că nu își pot proiecta amenințarea nucleară asupra regiunii. Prezența instalației americane anti-rachetă de la Deveselu înseamnă și prezența militară americană prin baza aeriană de la Mihail Kogălniceanu care poate proiecta un arc de cerc semnificativ asupra Mării Negre. Acestea sunt țintele reale ale Federației Ruse în România, chestiile pe care le-ar vrea demontate, împachetate și trimise înapoi peste ocean. Imediat după pe listă vine apartenența României la NATO – care implică prezența trupelor și instalațiilor militare ale altor țări, plus promisiunea de sprijin în cazul unei agresiuni militare. Apartenența la UE a României nu-i deranjează foarte tare pe ruși.
Primul pas în împachetarea echipamentelor de la Deveselu și Kogălniceanu ar fi subminarea încrederii românilor în relația cu SUA/ NATO. Tradițional rușii nu au „cârlig” în spațiul public românesc, o lungă istorie complexă, cu invazii și ocupări ale spațiului românesc, impunerea regimului comunist, anexarea de teritorii românești etc. Propaganda rusească directă nu are priză în România precum în Republica Moldova. La București dacă apar unii îmbrăcați în uniforme sovietice și zbiară „Pabieda! Pabieda!” nu-i bagă nimeni în seamă pentru că simbolistica sovietică nu are sens în spațiul românesc. La Chișinău e înghesuială la astfel de evenimente, pentru unii să-ți îmbraci copilul în uniformă de cekist e o formă de manifestare a atașamentului față de fratele cel mare.
Ce rămâne pentru propaganda rusească este stimularea în România a sentimentelor anti-occidentale și a discursurilor defetiste/ pacifiste/ anti-război. Dar și aici se suprapun niște planuri. Principala nemulțumire a românilor este față de structura neo-feudală a actualei clase politice care generează privilegii și blochează orice reformă (asta după ce a reușit să demanteleze principalele mecanisme democratice, votul și referendumul). Aceeași clasă politică este (cel puțin la nivel declarativ) pro-occidentală, pro-NATO, pro-SUA, pro-UE – și de aici apare confuzia: cât dintr-un discurs împotriva sistemului neo-feudal este anti-occidental? Poate exista un discurs împotriva neo-feudalismului actual/ în favoarea unei reforme reale care să nu devină anti-occidental/ anti-NATO/ anti-UE?
Deja avem forme incipiente de „vânători de vrăjitoare” în logica Războiului Rece care exploatează această confuzie: discursul împotriva neo-feudalismului actual este aproape automat desemnat drept discurs anti-occidental. Structurile neo-feudale se camuflează foarte bine în susținători ai NATO și UE, din dorința de conservare a privilegiilor. Pe termen mediu și lung confuzia asta este de natură să avantajeze răspândirea discursului anti-occidental din România conform intereselor rusești. Pe scurt: Moscova lucrează cu materialul clientului, iar în România principala slăbiciune este sistemul politic neo-feudal al cărui principal obiectiv este conservarea privilegiilor, confuzia generată de pro-occidentalismul afișat de acest sistem neo-feudal facilitează introducerea temelor anti-occidentale în discursul public.
Al doilea vehicul ca importanță pentru generarea/ răspândirea de idei/ acțiuni utile propagandei ruse este Republica Moldova. Aici avem o lungă istorie în care de la Chișinău au fost exportate tot felul de chestii dubioase în spațiul românesc. Mai recent avem tot soiul de extremiști „naționaliști români/ legionari/ neo-naziști” cu origini în Republica Moldova care abia vorbesc românește, dar care creează structuri/ grupări mobilizate pentru acțiuni violente, profanări de monumente, proferarea de amenințări cu violența etc. În ultimele luni au fost mediatizate cel puțin două cazuri de genul ăsta.
Furtul miliardului de la Chișinău nu a fost perceput la adevărata lui semnificație: Republica Moldova se poate transforma într-o cale de acces pentru banii murdari ai Moscovei în spațiul UE, corupția sistemului public și de justiție de la Chișinău, eșecul reformelor din aceste domenii constituie amenințări directe la securitatea spațiului UE (cine își mai amintește cum a tras UE frâna de mână în relația cu Chișinăul în 2015 după dezvăluirile privind corupția bancară din Republica Moldova? Atunci s-a produs un șoc care i-a speriat pe mulți, întrebarea este dacă chiar s-a schimbat ceva între timp la Chișinău.)
Cea mai bună lectură pentru înțelegerea tipologiei acțiunilor Moscovei în spațiul românesc este cartea lui Larry Watts „Ferește-mă Doamne de prieteni!” Nu avem nevoie de teoria aiuristică a „războiului hibrid” ca să pricepem care sunt principalele obiective și căi de acțiune ale Rusiei în România. Demantelarea structurilor NATO și americane din regiune, crearea unui discurs public anti-occidental, exploatarea slăbiciunilor existente și a anchilozării sistemului politic, folosirea unei căi de acces paralele prin Republica Moldova – pentru toate acestea „fake-newsurile”, „fermele de trolli” și alte expresii de genul sunt elemente secundare, de infrastructură a acțiunii.
