Iurie Colesnic: În culisele istoriei. PORTRET INTERIOR

… ca să le cunoști cu de-amănuntul și să le admiri, trebuie să vizitezi mănăstirile de pe valea Orheiului sau, și mai bine, să treci Prutul și Siretul, ca să vezi munții Neamțului și ai Piatrei, împreunarea Bistriței și a Siretului; într-un cuvânt să vizitezi locurile slăvite prin isprăvile lui Ștefan cel Mare”. Al. Sturdza (În timpul șederii la Chișinău)

Filip Filipovici Vighel (1786-1856), scriitor, fost vice-guvernator al Basarabiei, membru al Societăţii Arzamas era la originea neamului său – suedez, care s-a rusificat, fiind foarte apropiat ca fiziologie de timpurile noastre, căci prefera bărbaţii în loc de femei…
Din care cauză a fost subiectul multor epigrame gustate în epocă, cea mai renumită fiind scrisă de un poet, astăzi uitat cu desăvârşire, S. A. Sobolievski, intitulată „Ah, Filip Filipovici Wighel…”. Dar aceasta nu l-a împiedicat să fie în relaţii de prietenie cu poeţii Vasilii Jukovski, Alexandr S. Puşkin, cu care a comunicat mult în anul 1823, când acesta era exilat la Odesa.

Opera lui memorialistică este una voluminoasă și poate servi drept sursă de informare pentru acei care vor să cunoască atmosfera ce domina începutul sec. XIX: Memorii (1864-65), şapte cărţi. (Reeditată în 1891 sub titlul Notiţe)
Note referitoare la starea actuală a Basarabiei (1892), iar în 1893 a apărut un supliment la aceste Notiţe.

Din aceste cărți am desprins o schiță de portret interior al boierului moldovean, consilier de stat rus, Alexandru Scarlat Sturdza.

Familia Sturdza are în Basarabia o genealogie foarte interesantă, ramificată în mai multe țări și înrudită cu neamuri de prim rang pentru epoca sa:

Sturdza

Români din Moldova, cunoscuţi din sec. XV ( A. A. C. Sturdza, Regne de Michel Stourdza, Paris. 1907). Petiţionarul (Consilierul Colegial Ioan Mihail, fiul lui Sturdza, de 33 ani, locuieşte în oraşul Chişinău. Necăsătorit. Stăpâneşte în Ţinutul Orhei moşiile Crasnaşeni, cu 71 curţi, Poiana Bularda, cu 10 curţi de săteni, în Ţinutul Iaşi moşiile Cotiugeni şi Ciuciuieni, cu 187 curţi de săteni, în Ţinutul Hotin moşia Tărăsăuţi cu 206 curţi de săteni, precum şi moşiile dobândite prin cumpărare Cotilău şi Onţeni, cu 95 curţi, Noua Suliţă cu 204 curţi de săteni, osebit 42 familii de ţigani şerbi. Dosarul Nr. 576, 1844, 56 file. Arhivele Stat. din Chişinău.) a fost mareşal provincial (1822-25 şi 1841-50), fruntaş, de o distincţie rară, ctitor al bisericii din Noua Suliţă (Din trecutul nostru, Nr. 36-39, 1936, p. l-81.), lângă care a şi fost înmormântat la 25 mai 1863. Nepoata lui de frate, Olga, s-a măritat cu prinţul M. A. Obolenski, tatăl general-guvernatorului Finlandei – prinţul I. Obolenski. O rudă (Cartea genealogică rusă. Ed. «Vechimii Ruse», Petersburg, 1875, vol. II, p. 172. Contele A. Bobrinski. Op. cit. vol. I, p. 319.) a petiţionarului, Scarlat ( 1816), căsătorit cu Domniţa Sultana C. Moruzi (1762-1839), a fost primul guvernator al Basarabiei (1812-1813); fiul său, Alexandru Sturdza (1791-1854), însurat cu fiicele dr. C. W. von Hufeland, diplomat şi ilustru apologet (Dosarul Nr. 563, 1834, 46 file. Arhivele Stat. din Chişinău. Arhiva Arhiepiscopului Neofit Nevodcicov, la Muzeul Soc. istorico-arheologice bisericeşti din Chişinău. Arhiva Prinţului M. A. Gagarin (Bruxelles).), împreună cu sora sa, Roxandra (1786-1844) ( Sora lor, Elena (+1818), s-a măritat cu diplomatul D. P. Severin (1791-1865).), măritată cu ministrul de externe din Weimar – contele A. G. Edling (1771-1841) (Dosarul Nr. 239, 1841, 12 file. Arhivele Stat. din Chişinău. A. S. Sturdza. Prinos în amintirea contesei Edling. Odessa, 1848.), s-a bucurat de atenţia împăratului Alexandru I, a lui Capo d’Istria şi a altor celebrităţi ale timpului. Fiica lui Alexandru, Maria (1823-91), s-a măritat cu ambasadorul prinţ E. G. Gagarin (1811-1886), fiul ei, Grigore (1840-1904), moştenind un fideicomis în Basarabia şi numele de prinţ Gagarin-Sturdza (înscrişi în partea V-a a cărţii nobilimii basarabene, în 1834; deviza: «Utroque clarescere pulchrum»). Vărul lui Alexandru, Mihail Sturdza (1794-1884), a fost Domn al Moldovei; fiica sa, Maria, s-a măritat cu prinţul Gr. A. Gorciacov. Sora Domnitorului, Elena, s-a măritat cu Alex. Ghica (fiul lor a fost Grigore Ghica-Vodă (1804-57), iar fiica, Elena, s-a măritat cu P. Şubin, şeful vămilor din Basarabia), apoi cu al doilea guvernator al Basarabiei, generalul I. M. Hartingh (1768-1831); ea a murit la Chişinău, la 20 august 1831. Nepoatele de fiu ale lui Ioniţă Sturdza-Vodă (1822-29) au fost: prinţesa Ecaterina C. Moruzi (1826-91) şi Pulcheria P. Keşco, mama Reginei Natalia a Serbiei. Familia Sturdza nu mai există în Basarabia. (George Bezviconi., Boierimea Moldovei dintre Prut și Nistru. București, vol. I, 1940, vol. II, 1943).

Cunoscându-l personal pe Alexandru Sturdza şi pe membrii familiei acestuia, memorialistul a făcut nişte observaţii foarte interesante care, până la urmă, cum era şi firesc, s-au soldat cu un portret.
Chipul lui Alexandru Sturdza era pentru Vighel atât de obsedant că revenea la acest nume în momentele cele mai neaşteptate. Scriind despre Ioan Kapodistria, care era pe atunci ministru de Externe al Rusiei, memorialistul consemnează: „…În acest răstimp, el s-a ataşat de familia boierului moldovean Sturdza, soţia căruia era grecoaică, iar copiii de ambele sexe aveau atât de multe cunoştinţe în diverse domenii, că puteau alcătui o Academie de familie” (cartea, 7, 1865, ediţia Katkov).

Sentimentul pizmei nu era străin lui F. F. Vighel, care în altă parte se miră de faptul cum de a reuşit Alexandru Sturdza, locuind într-o fundătură a regiunii Moghiliov din Belarus să obţină cunoştinţe care devansau pe mulţi contemporani străluciţi.
Şi aici se cere o precizare care nu era pe puterea memorialistului. Tata lui Alexandru, Scarlat Sturdza făcuse studii foarte temeinice în Moldova, cu învăţaţii Eugen Bulgaris (1716-1806) şi Nichifor Theotochis (1731-1800) şi în Germania la Leipzig. Era foarte versat în diverse domenii, încât chiar într-un material publicat acum câţiva ani am demonstrat că el ar fi unul dintre primii pictori moderni din Moldova, deoarece a realizat portretul fostului său dascăl Nichifor Theotochis. (Vezi Basarabia necunoscută (vol. 2, 1997).

Este evident că Scarlat Sturdza și-a împărtășit bagajul de cunoștințe copiilor săi Roxnadra, Elena şi Alexandru, educând în ei spiritul nu doar al cunoaşterii, dar şi al utilizării cunoştinţelor în realizarea unor proiecte mari.

Deşi se considera prieten cu Alexandru Sturdza, memoriile lui F. Vighel atestă momente de acuzare directă a acestuia, evident că în primul rând acuzele se referă la situaţia Basarabiei:
„…Când misticul Sturdza compunea frazele diplomatice, scriind pentru contele Kapodistria rapoarte elogioase despre prosperarea pe care o savurează noii supuşi ai Rusiei, şi prin acesta minţea pe împărat, pe ministru, şi vrem să credem chiar şi pe sine: atunci Basarabia mergea cu paşi iuţi spre hăul pe marginea căruia o vedem astăzi…” ( Note referitoare la starea actuală a Basarabiei (1892, pag. 34).

Supărarea lui de administrator şi funcţionar şovin rus era provocată de următorul fapt: „Trebuie de ştiut, că în acest răstimp, graţie influenţei în primul rând a lui Alexandru Sturdza, era în vogă planul ca în Basarabia legile şi tradiţiile moldoveneşti nu numai că trebuie păstrate, dar şi extinse, ca acolo să fie utilizată o legislaţie nouă, cu alte cuvinte, această ţară şi mai tare să fie ruptă de la Rusia…” (Memorii, cartea a şasea, 1865, pag.102).

Dar tema cea mare a memorialistului F. F. Vighel era alta. Proiectul lui Alexandru Sturzda era unul care deschidea nişte perspective noi pentru Europa şi plasa Rusia într-o postură de veritabil eliberator, dar nu de un mistificator al eliberării de sub jugul otoman cum era în realitate.
În opinia memorialistului, Alexandru Sturdza dorea „…de a vedea Moldo-Vlahia ca o împărăţie osebită, împreună cu Basarabia, Bucovina şi Transilvania…Mânat de ideile timpului şi cunoscând înclinarea ce domnea de a despărţi de la Rusia cuceririle făcute de ea, el a întreprins să facă dintr-o părticică a patriei sale (Basarabia) un mic stat model cu guvern reprezentativ”. (G. Bezviconi, Profiluri de ieri şi de azi (Bucureşti, 1943, pag.50).
Azi putem constata că doar la cinci ani de la moartea lui A. Sturdza, în 1859, s-a înfăptuit prima etapă a acestui proiect, iar la 1 decembrie 1918 s-a finalizat realizarea lui.
Cum totuşi l-a văzut pe Alexandru Sturdza contemporanul său, Filip F. Vighel:
„A-l zugrăvi pe Alexandru Sturdza nu-i uşor. În acest om era aşa un amestec de diferite elemente, aşa o contradicţie în opinii, aşa un zbor înalt al minţii pe lângă nişte calcule meschine în acţiuni, el aşa era dominat de respectarea adevărurilor creştine şi concomitent ţinea pică, ceea ce este contrar credinţei noastre, şi înainte de a-i zugrăvi chipul, s-ar cuveni să-i descompunem chimic în elemente caracterul:

Grec după mamă, el, mai mult ca sora lui (Roxnadra-n.n.), a contribuit la schimbarea destinului elenilor.
Moldovean după tată, sincer îşi iubea compatrioţii şi de fiecare dată îi apăra cu înverşunare, uitând că ei sunt duşmanii grecilor adoraţi de el.
Aproape că ajungând victimă în Germania din cauza devotamentului său faţă de tron, el adora filosofia germană şi s-a căsătorit cu o nemţoaică.
Amic al ordinii şi legiuirilor monarhice, el visa la o republică sub conducerea lui Kapodistria.
Prieten al Libertăţii, el îl ura pe Puşkin pentru ideile lui pseudoliberale.
El era totul, dar nu era rus…” (Memorii, cartea a şasea, 1865, pag.103).

Şi ca pe o ultimă linie de contur, ca un adaos de contrast, el scrie nedumerit tot acolo:
„Educat în gubernia Moghiliov, nu înţeleg cum el a reuşit să acumuleze un asemenea bagaj de cunoştinţe, încât a fost acceptat în diplomaţie. În cunoaşterea limbilor vechi şi moderne el putea concura cu Metzzofanti. În 1815 el a devenit cunoscut odată cu prietenul şi ocrotitorul său Kapodistria, iar în 1822 împreună cu acesta a părăsit scena politică…”.
Spre onoarea lui Filip F. Vighel recunoaşte că în urma discuţiilor avute cu Alexandru Sturdza optica lui asupra treburilor politice din Europa şi Orient s-a modificat. Dar aşa şi n-a fost convins de ideea lui Sturdza că grecii, după eliberarea de sub ocupaţia otomană, vor reveni la vremurile demult apuse şi vor transforma Constantinopolul într-o veritabilă capitală imperială…( Memorii, cartea a şasea, 1865, pag.104).

Vremurile apuse nu se mai întoarnă…