Libertatea e democrată?
Prin acest articol îmi iau libertatea de a le răspunde şi cititorilor mei. Am primit mai multe e-mail-uri pe diferite teme. Însă în cele mai multe mi se comunica opinia cititorului vizavi de articolul scris de mine. E dreptul cititorului de a-şi spune părerea (favorabilă sau nu, avizată sau nu). Din păcate, timpul nu îmi permite să le răspund tuturor. Timpul fiecăruia dintre noi e preţios. Sau, cum se spune astăzi, timpul costă bani… Ne drămuim orele între serviciu şi viaţa personală. Astfel, nu reuşesc sau nu intenţionez să le răspund tuturor, deşi citesc fiecare e-mail în parte. Încerc să le scriu celor care au vreo nelămurire, însă nu am timp pentru a intra în polemici. Deşi polemică e mult spus. Polemica presupune un dialog întreţinut de ambele părţi, de pe poziţii de egalitate şi realizat cu competenţă.
Totodată – aşa cum spuneam mai sus -, dreptul la libera exprimare ne-a încurajat să vorbim şi să nu ascultăm. A venit democraţia – toţi avem ceva de spus. Dar nu toţi suntem interesaţi de părerea altuia. Toţi ştim de toate. Ne spune medicul ceva, verificăm pe internet. Citim ceva în ziar, dăm o căutare pe Google – şi, deodată, dintr-un cetăţean croitor, businessman sau profesor de geografie, ne transformăm în atotştiutori. Nu contează că medicul a învăţat şase ani şi are un rezidenţiat de încă şase, noi ştim mai bine. Cuvântul target nu există. Am citit undeva ceva – reacţionăm, indiferent că intrăm sau nu în targetul vizat de jurnalist.
Cam aşa se întâmplă şi cu opţiunea de a comenta un text pe site-uri, opţiune total democratică şi creată în spiritul libertăţii de exprimare. Ne trezim brusc cu înjurături în bara de comentarii, cu medici mai medici ca medicii, cu scriitori mai scriitori ca scriitorii. Desigur că şi eu sunt absolut liberă în a citi sau a nu citi astfel de comentarii, aşa cum comentatorul e liber să comenteze sau să nu citească articolul. Vakulovski e liber să semneze cu k – aşa cum e trecut în actele de identitate, sau e liber să-şi inventeze un nume, fără să deranjeze pe alţii. O televiziune are dreptul de a realiza o emisiune religioasă ortodoxă sau iehovistă – după bunul plac al patronului sau în funcţie de grupul-ţintă. Iar cetăţeanul are voie să schimbe canalul TV, să citească articolele unui jurnalist al cărui nume îi convine, să arunce televizorul pe geam, să întoarcă pagina revistei, să îşi cumpere o televiziune, să… să… să… Pentru că ne considerăm democraţi şi liberi.
Însă ar fi frumos să ţinem minte un lucru pe care l-am auzit (citit) la Andrei Kuraev: mişcarea liberă a mâinii mele se sfârşeşte acolo unde începe obrazul celuilalt!