Drumul de la turnul de apă până la muzeu

– Doamnă Coşman, acest edificiu a fost iniţial turn de apă, apoi – foișor pentru pompieri, iar în prezent aici se află Muzeul orașului Chișinău. Cum au fost posibile atâtea metamorfoze pentru o clădire atât de specifică?
– Într-adevăr, această clădire a trecut prin mai multe etape, ca să obțină, în cele din urmă, statutul de muzeu al Chișinăului. Edificiul a fost construit în 1888, pe cea mai înaltă colină a oraşului. Pe atunci era foarte greu cu sursele de apă. Pe vremea când Carol Schmidt era primar, el, împreună cu prietenul său la cataramă, Alexandru Bernardazzi, și-au pus un scop: să construiască niște turnuri din care să fie alimentați cu apă unii locuitori ai Chișinăului. Astfel, cei care aveau bani luau apa de aici.

– Dar ceilalţi cum se descurcau?
– Ceilalți cărau apa cu căruțele, tot din râul Bâc. Aşa a fost până în perioada interbelică. Apoi clădirea s-a transformat într-un foișor de foc. Din turn, care e amplasat pe cel mai înalt punct al Chișinăului, se vedea rapid dacă izbucneau incendii, fiindcă pe atunci oraşul nu era plin de clădiri înalte. Dacă era vreun incendiu, la intrare răsuna un clopot, iar lângă USM se afla un local în care pompierii îşi păstrau toate acareturile. Din 1960, când a fost construită Universitatea de Stat, foișorul a trecut în gestiunea universității și aici a activat la început o facultate de astronomie.

– Şi când a devenit muzeu?
– Tocmai în 1985 s-a luat decizia de a fi deschis un muzeu de istorie al orașului Chișinău. Astăzi, clădirea are cinci etaje și o înălțime de 27 de metri, exact cât un bloc de locuit cu nouă etaje. Pereții sunt construiți din piatră locală, cu câteva rânduri de cărămidă. Grosimea lor variază de la 60 cm, la nivelul superior, până la doi metri, la fundament. În interiorul turnului, s-a păstrat o scară metalică în formă de spirală, iar în timpul renovării din 2013, a fost montat şi un ascensor.

„Străinii sunt mai interesați de istoria noastră, decât băştinaşii”

– Ştiam că, în timpul cutremurului din anul 1990, clădirea a fost grav avariată…
– Muzeul a fost închis timp de zece ani. În anul 2000 s-a redeschis, însă, doi ani mai târziu, a fost iarăşi închis pentru renovare. În 2011 și-a deschis ușile din nou, iar apoi, după o altă reamenajare, în 2013.

– În ce măsură vă susţine primăria capitalei, care în prezent este şi gestionarul activităţii muzeului?
– Hm, ne-a promis și nouă cândva pretorul sectorului Centru, Oleg Poiată, că vom avea lunete. Le aşteptăm în continuare, deşi nu se prevede să ne îmbogățim cu astfel de bijuterii. (râde)

– Ce personalități au pășit pragul acestui muzeu?
– Sincer, mai mult ne vizitează străinii din diferite colțuri ale lumii. Ei sunt mai interesați de istoria noastră, decât băștinașii. Zilele trecute chiar m-am mirat, când au venit câțiva turiști din Arabia Saudită. Îmi amintesc că ne-au vizitat şi cetățeni ai Ecuadorului.

– Dar ai noștri cât de frecvent vă vizitează?
– De aici se văd toate sectoarele: Botanica, Ciocana, Râșcani, Buiucani, Centru. De aceea, în timp ce iubitorii de istorie vizitează etajele la care se găsesc exponatele, cei mai tineri urcă grăbiţi la ultimul etaj pentru a se fotografia și a admira frumoasa panoramă.

Risca să fie alungată de acasă…

– Cine a pus umărul pentru a vă ajuta să adunaţi toate exponatele muzeului?
– Spre surprinderea dumneavoastră, aici nu a lucrat niciun specialist. Toată munca am făcut-o noi, trei angajați ai acestui muzeu. Ne-a întins o mână de ajutor şi un student de la Facultatea de Arhitectură din cadrul Universității Tehnice. A fost o experiență unică și pentru noi, și pentru el, deoarece unii propuneau să aranjăm într-un fel exponatele, iar alţii în alt fel.

– Adică, a fost foarte dificil să deschideţi acest muzeu?
– Ei-i-i, am scos-o noi cumva în capăt. Toate obiectele prăfuite, pe care le-am ridicat de prin depozite, erau murdare. Aici nu puteam lucra cu ele și le-am cărat acasă. Pe unele le spălam, pe altele le călcam. Aveau un miros imposibil de redat. Familia mea, mai în glumă, mai în serios, zicea că mă alungă de acasă cu tot cu exponate. Suntem aici doar doi oameni de la întemeierea muzeului. Posibilități multe nu avem, însă dorința este suficientă. Acest muzeu, cel mai tânăr din oraș, are, printre exponate, multe obiecte originale. Pentru noi acest lucru reprezintă un adevărat patrimoniu.

Ștefan cel Mare a donat Chișinăul unchiului său

– Ce ar trebui să știe oamenii despre Chișinău, dacă nu reuşesc să ajungă la Turnul de Apă pentru a discuta cu dumneavoastră?
– Mai întâi de toate, ar trebui să ştim cu toţii că, pentru prima dată, Chișinăul a fost atestat în anul 1436, într-un hrisov, care este păstrat acum pe muntele Athos. În acea perioadă, așezarea teritorială cu circa zece căsuțe de lut a fost dată, ca donație, logofătului Oancea. Peste 30 de ani, domnitorul Moldovei, Ștefan ce Mare, a cumpărat moșia Chișinău cu 120 de galbeni tătărești și i-a donat-o unchiului său, rudă de pe linia maternă, care era Vlaicu Pârcălab.

– Ce este scris în documentul de pe muntele Athos?
– În hrisov era scrisă o regulă, şi anume că moșia nu se vinde. Iată de ce, timp de 100 de ani, din generație în generație, orașul a fost condus de dinastia Pârcălabilor. În acea perioadă, populaţia Chișinăului s-a majorat și s-au schimbat mai multe. De aceea, pentru a descoperi cât mai multe detalii interesante despre evoluția acestui oraș minunat, invit toată lumea la Muzeul Chișinăului.

Interviu realizat de: Violeta Scrișu