Unul câte unul, vârstnicii ieșeau din cantina socială a instituției. Mulțumiți. Sătui. Bărbații gentili, deschideau ușa doamnelor, iar ele ofereau în schimb un zâmbet sincer. Era ora amiezii. Nimeni nu se grăbea să plece acasă. Fiecare se îndrepta cu pași grăbiți să ocupe un loc în centrul de zi, unde îi așteptau mai multe ocupații. Pereții din interior sunt deghizați în galerii foto cu beneficiari în plin proces de creație. În timp ce în ospătărie ultimii pensionari savurau din bucatele servite, în centrul de zi se auzeau câteva voci ascuțite:

Melancolie, dulce melodie,
Melancolie, misterios amor.
Melancolie, melancolie,
Din armonia inimii cu dor.

La o masă lungă, mai multe femei confecționau felicitări cu ocazia mărțișorului, pe o canapea cineva citea o carte, altcineva răsfoia un ziar. La altă masă, mai mică, un grup de bărbați jucau domino.

„Fetelor, auziți, cică nu mai mult de 60 de ani. Ha, ha ha…”

Periodic, gălăgia era deranjată de un râset sonor al Mariei Burbelo. Ea le povestește colegelor situații amuzante. A zis să ghicesc ce vârstă are. Când a auzit „nu mai mult de 60”, a început să râdă cu toate coardele vocale și a repetat de câteva ori: „fetelor, auziți, cică nu mai mult de 60 de ani. Ha, ha, ha”. Atmosfera se degajase în fiecare colț al încăperii, nu era om să nu zâmbească sub mustăți. Nu întâmplător. Luna aceasta femeia urmează să împlinească 79 de ani și spune că este exemplu viu că râsul și emoțiile pozitive lungesc viața. „Vin aici din anul 2007. Suntem un grup de 25 de persoane. Pregătim scenete sau piese pentru diferite sărbători. Recent, de Dragobete, am marcat ziua dragostei. Să nu credeți că bătrânii nu iubesc! Dragostea nu moare niciodată, iar după 60 de ani, viața abia începe”, se arată convinsă interlocutoarea mea.

În centrul de zi pensionarii au parte de un șir de activități

Mătușa Maria spune că, datorită acestor activități, vârstnicii uită de probleme și se simt utili. De-a lungul ultimilor ani ea, împreună cu ceilalți beneficiari, a călătorit prin cele mai frumoase locuri din R. Moldova și a vizitat cele mai cunoscute muzee. Acum femeile învață câteva limbi străine și elementele de bază ale calculatorului. „Deja putem să-l aprindem și să-l stingem”, a adăugat una dintre femei, iar acesta a fost un motiv în plus ca tot grupul să râdă din nou în hohote. Cu Skype și Facebook, voluntarele au promis că beneficiarii vor face cunoștință în următoarele săptămâni.

„Nu se discută despre politică”

Acum patru ani, pentru prima dată a venit aici și Ion Brega, un pensionar care a trecut de 70 de ani. L-am găsit stând modest pe un colț de canapea, cu o carte groasă în mână. Mănâncă la cantina socială o lună din trei. Zice că-i este suficient și conștientizează și sunt încă mulți oameni, la fel ca el, care au nevoie de ajutor. Recunoaște, oftând, că vine la centrul de activități doar atunci când ia prânzul. Spune că pe stomacul gol nici la centrul de zi nu-l trage, chiar dacă ușile îi sunt mereu deschise.

„Aici ai cu cine schimba o vorbă. Mulți suntem de aceeași vârstă, avem aceleași interese, dar și nevoi. Uneori ne mai spunem durerile unul altuia. Îmi place că în centru nu se discută despre politică. Cei care au grijă de noi au spus să evităm acest subiect”, povestește bărbatul și îmi arată cu ochii spre cartea pe care o ținea în mână. Recunoaște că mai mult îi place lectura. Preferă să citească noutăți, dar nu se dă în lături nici de la romane sau cărți istorice. Vederea îi cam joacă festa în ultima perioadă, dar spune cu fermitate că este dispus să-și pună ochelari, dar de lectură nici nu planifică să se despartă.

Ion Brega, beneficiar

Nea Ion se rușinează să vorbească despre cum a ajuns la „Casa Providenței” și mărturisește că niciodată nu s-a gândit că va ajunge să trăiască asemenea zile. Zice că a lucrat toată viața, a agonisit avere, dar se pare că nu a fost suficient ca să-și asigure o bătrânețe fără griji și nevoi. „Am o pensie de 1224 de lei. Nu mă plâng. Sunt mulți care primesc și mai puțin. Soția primește tot o pensie modestă, dar facem tot posibilul ca să nu rămânem fără pâine pe masă. Împreună venim aici, la cantina socială și mâncăm, iar timpul îl omorâm cu diferite activități. După cum vedeți eu stau cu cartea în mână, dar ea face felicitări. Când stai acasă, între patru pereți, timpul trece greu și parcă aștepți moartea, dar așa ne mai luăm cu una cu alta și uităm de sărăcie”, recunoaște interlocutorul meu.

Una dintre galeriile foto amplasate pe pereții din hol

Soții Brega au educat împreună o fiică. Păstrează legătura, dar ea are trei fete și nu poate să-și ajute părinții. Ei nici nu-i cer nimic, înțeleg că-i este greu și o susțin cu ce pot. Când vorbesc despre nepoate, radiază de fericire. Unica nemulțumire a lui nea Ion este faptul că soția nu l-a învățat să folosească telefonul mobil. Uneori ar mai vrea și el să-l ducă la ureche – să-l creadă lumea om mare.

Nu iese din casă nemachiată

O altă pensionară încerca să lipească un fluturaș de felicitare. Se numește Larisa. Este ușor machiată, cât să-și scoată în evidență ochii. Are buzele subțiri, dar rujul pe care-l folosește, le scoate în evidență. Au forma unui băntuleț și creează impresia unui zâmbet permanent. Pe degete poartă mereu două sau trei inele cu pietre mășcate, colorate. Nu sunt scumpe, dar sunt asortate cu gust. La gât are câteva lănțișoare. De fiecare o leagă câte o amintire. Bijuteriile sunt cartea ei de vizită. A recunoscut că nu iese din casă nemachiată. Altfel lumea ar crede că este bolnavă sau mai rău: n-ar recunoaște-o. Hainele și le alege de cu seară. Îi plac rochiile pe talie. Părul e blond, scurt. Acum este singură. Spune că e o fată neastâmpărată. Ar vrea pe cineva alături care s-o respecte și s-o iubească, dar zice că are toată viața înainte.

Mătușa Larisa (stânga, îmbrăcată în roșu) în plin proces de creație

E plină de forță și are multe planuri. Vorbește frumos. Pasiunea ei este pictura. Are o fată și o nepoată. Primește o pensie mică, dar mă asigură că se descurcă. Faptul că mănâncă zilnic la o cantină socială, o mai scutește de unele cheltuieli. Are 81 de ani. I-am spus că este foarte frumoasă și că arată mult mai tânără, decât vârsta pe care a împlinit-o. A început să plângă… de fericire. Și-a șters repede lacrimile, cu mențiunea: „mă tem să nu-mi curgă tușul (n.red.: rimelul). O să mi se facă negru sub ochi și a zice lumea că nu am grijă de mine”, a conchis femeia cu un zâmbet larg.

„Dacă n-aș fi fost optimist, n-aș fi trăit până la această vârstă”

Într-un alt capăt de masă, un domn analiza cu atenție munca doamnelor. Se numește Eugen Gânju și este unul dintre beneficiarii cu cel mai mare „stagiu”. Are 84 de ani și vine la „Casa Providenței” din primele zile de când și-a deschis ușile – mai bine de 15 ani. Nu are soție, pentru că ea a plecat în Rusia și nu a revenit, iar unicul lor copil a fost omorât în orașul Tiraspol, pentru că ar fi trecut calea unui polițist.

Centrul de zi îl ajută să scape de gândurile triste și să se dedice artei. De profesie bărbatul este vocalist-actor și e bine cunoscut printre specialiștii din acest domeniu. „Toată viața am cântat la operă. Oamenii cred că artiștii fac mulți bani, dar nu este chiar așa. În domeniul culturii se plătește foarte puțin și e foarte greu să îmbogățești, dar pentru mine banii nu contează. Fericirea nu constă în grosimea buzunarului. Dacă n-aș fi fost atât de optimist, cred că n-aș fi trăit până la această vârstă. Anume asta îmi dă putere să merg înainte. Am o pensie foarte mare – puțin peste 1200 de lei”, spune moș Eugen, pe un ton sarcastic.

Eugen Gânju, beneficiar al Casei Providenței. De profesie este vocalist-actor

În cadrul activităților zilnice, el cântă și vine cu recomandări practice pentru colegii care împărtășesc pasiunea sa – muzica. Discuția noastră a încheiat-o cu un recital de excepție pentru toți cei din încăpere. Au urmat aplauze, laude și lacrimi… Nea Eugen și-a amintit de anii când evolua pe scenă, însă foarte rapid și-a alungat nostalgia: „A fost o perioadă frumoasă, dar viața merge înainte”.

„Copiii sunt fericiți că eu nu stau acasă… ca o băbuță”

Steluța grupului vârstnicilor este Raisa Zinikovskaia. O femeie de puțin peste 70 de ani, care, la fel, este pasionată de muzică. Are o voce foarte curată și puternică, iar când începe să cânte, încăperea este cuprinsă de o liniște totală, iar toți cei prezenți se opresc din activități și o admiră. „Puțini știu, dar eu am început să cânt abia atunci când am ieșit la pensie. Până atunci am lucrat în domeniul economic și am educat doi copii. Acum am și trei nepoți. Ei sunt fericiți că eu nu stau acasă, ca o băbuță, dar mai ies în lume, comunic cu oamenii și fac ceea ce-mi place”, declară femeia zâmbind. Potrivit ei, prin muzică viața îi pare mai simplă. Cântă în limbile română, rusă și în ucraineană.

În timp ce patru beneficiari jucau domino, un al cincilea aștepta să-i ia locul primului care pleacă. Se numește Tudor Streamță și are 80 de ani.

Jocurile de masă sunt printe preferatele bărbaților care vin la centrul de zi

Vine la cantina socială și la centrul de zi de trei ani. Motivul este frica de singurătate. După ce i-a decedat soția, el a hotărât să iasă printre oameni. „Am doi copii. Unul e plecat peste hotare, iar altul e aici, în țară. Comunicăm uneori, dar ei au treburile lor și mă stărui să nu-i bat la cap cu problemele mele. Am pensie mică, dar dacă vin aici, îmi ajunge. Când stai între patru pereți, înnebunești, dar la centru mai schimb o vorbă cu unul, cu altul și trece ziua”, a mărturisit chișinăuianul, în timp ce-mi „fura” ultima damă albă de pe tablă și cu un surâs mândru, de campion, mi-a strâns mâna.

„Îi hrănim pe cei flămânzi și îi îmbrăcăm pe cei dezbrăcați”

Potrivit Iuliei Valoveț, coordonatoare de proiecte și de voluntari naționali în cadrul centrului de zi pentru bătrâni, beneficiarii sunt implicați în diferite activități și sunt foarte receptivi. „Încercăm să le oferim câte o bucurie în fiecare zi. Sunt foarte talentați și curioși, iar asta ne ușurează munca. Păstrează în ei acel entuziasm de copii. Totodată, avem voluntari atât din R. Moldova, cât și din străinătate. Ei lucrează în bază de contract, iar noi suntem instituția gazdă”, susține tânăra.

Rodica Negură, asistent social la „Casa Providenței”, spune că în prezent 150 de bătrâni beneficiază zilnic de un prânz gratuit în cadrul instituției. De regulă aceștia se adresează singuri după ajutor. „Împreună cu ei facem un program și stabilim tipul de suport de care au nevoie și pe care putem să li-l oferim. Ne străduim să le umplem acel spațiu liber, în care ei se simt singuri. Scopul nostru e să-i facem să se creadă utili societății. În primul rând îi ajutăm pe cei care au veniturile cele mai mici sau care nu au pe nimeni. Principiul nostru e să-i hrănim pe cei flămânzi și să-i îmbrăcăm pe cei dezbrăcați”, susține specialista.

Scopul Centrului este să îmbunătățească starea psihologică a bătrânilor singuratici şi vulnerabili prin diverse activităţi distractive, creative şi spirituale. Ei practică diferite jocuri de masă, cântă, ascultă muzică, vizionează filme, recită poezii, confecționează articole decorative, brodează sau citesc. Centrul dispune și de o mică bibliotecă, iar o bună parte dintre cărți au fost donate chiar de către beneficiari. Totodată, cei care au nevoie, au parte și de consultări medicale gratuite.

Jocurile intelectuale sunt o componentă importantă în cadrul activităților zilnice

Activitatea Fundației de Binefacere „Casa Providenței” este posibilă datorită ajutorului oferit de către Caritas Viena din Austria. Pe parcursul mai multor ani, această organizație oferă suport beneficiarilor.

„Ajutor pentru nevoiași la domiciliu”

Vârstnicii, care nu au posibilitatea să vină după un prânz gratuit la cantina socială a „Casei Providenței”, pot solicita să facă parte din programul „Ajutor pentru nevoiași la domiciliu”. Acest proiect este destinat pensionarilor care sunt imobilizați, au o vârstă înaintată și nu se pot deplasa, sunt bolnavi și au venituri mici. Lor li se oferă lunar câte un pachet cu produse alimentare şi trimestrial câte un pachet cu produse industriale (detergenţi, soluţii dezinfectante, produse de igienă corporală etc.).

În prezent de acest program beneficiază 40 de persoane atât din municipiul Chișinău, cât și din satul Dubăsarii Vechi, raionul Criuleni. Proiectul este susținut de Societatea Sfântului Vicențiu de Paul din Triveneto din Italia și Asociația Moldavenir, din Franța.

În incinta cantinei sociale a instituției

Fundația de Binefacere „Casa Providenței” dispune de o cantină socială unde zilnic peste 150 de bătrâni primesc câte un prânz gratuit. Instituția stabileşte termenii de frecventare a ospătăriei în baza cererilor prezentate, respectându-se principiul de rotaţie. Proiectul activează din anul 2002 până în prezent. Numărul solicitărilor este într-o continuă creştere, iar de multe ori cererea depășește oferta.