Avea 18 ani când a făcut pregătirea premilitară, iar peste câțiva ani a devenit șef de pluton. În scurt timp, la 22 iunie, când dormea în căruță, afară, cineva l-a strigat. „Costică, uite că zboară niște avioane și au tricolorul la coadă!”, a auzit aceasta și a înțeles că sunt avioane românești. Pe atunci încă nu se știa nimic despre război, se auzeau doar bombardamente. „După ce s-a luminat, a venit soția unui ofițer de pe malul Prutului și ne-a zis: „Bombardează! E război!”. Atunci au spus că trebuie să ne evacueze”, povestește moș Constantin. Satul în care locuiește până acum, satul Sofia, se află la 17 km de la granița cu România. Acolo s-au oprit mulți soldați români să prindă la forțe, după o noapte de atac.

„Așa-i războiul”

Își amintește despre grozăviile din timpul războiului de parcă ar fi avut loc săptămâna trecută, mai ales că nu puține au fost nopțile în care românii împușcau din greșeală în români, la fel și rușii. „Soldații români s-au oprit să se odihnească pe un lan de floarea soarelui. Iar în pădurea de alături se odihnea un pluton de ruși, care a vrut să-i ia ostatici pe români. Totuși un ostaș de-al nostru i-a depistat și a transmis prin stația radio că în acea zonă se apropie sovieticii”, spune moș Constantin. Doar că artileria română a crezut că pe acel lan sunt doar ruși și i-au împușcat pe toți împreună. În acea bătălie au murit 18 sovietici și 254 de români. Peste câteva zile roata s-a întors împotriva soldaților ruși, cărora li s-a întâmplat aceeași situație.

Constantin Cojocaru a fost radist și telefonist. Într-o zi a trebuit să verifice linia de radio. „Am luat telefonul în spinare și puneam în pământ antene. Mergând spre blocul central s-a apropiat un neamț de mine cu mâna tăiată de i se vedea osul. Se vedea că a trecut „Katiușa”(n. red.: aruncătoare de proiectile reactive) pe acolo, iar pământul continua să se cutremure. Era mare gălăgie. Când e liniște se mai aude cum zboară gloanțele, cum cade vreo schijă, reușești să te păzești. Atunci nu se vedea și nici auzea nimic decât fum și bubuituri”, povestește fostul ostaș român. A mers până la linia întâi și a făcut legătura cu stația. La sediul căpitanului a găsit doar ruine, clădirea a fost bombardată. Căpitanul a murit, iar un caporal a fost contuzionat și îngropat sub pământ de la lovitură. „Așa-i războiul. Dacă rămâneam acolo, muream. Dar eu am avut noroc. Am mers printre schije și explozii și am rămas viu. Ei au stat în încăpere…”, își amintește veteranul.

Lupta anti sau pro sovietică?

La 23 august regele dă comanda să fie arestat generalul Antonescu și să nu mai tragă în sovietici. „Ne dăm cu americanii și sovieticii, să-i batem pe hitleriști. Iar crainicul care spunea „Luptăm împotriva bolșevicilor, păgânilor sovietici! Războiul este sfânt!”, acum ne ordona că unde vedem hitleriști, să-i dezarmăm. „Ne-o băgat Hitler într-un război nebunesc împotriva unirii sovietice”, ne spunea, iar noi am început să ne retragem. În debandadă am pierdut operația „Iași-Chișinău”, făcută de sovietici”, își amintește Constantin Cojocaru. Atunci fiecare ostaș român a rămas pe socoteala lui, fiecare cum putea trebuia să se întoarcă la armata sa. Ostașul nostru, fiind radist, avea mereu stația de radio la el, a urcat pe bicicletă și evita zonele în care ar fi putut să fie luat prizonier. „Am ajuns la București odată cu sovieticii, care erau întâlniți cordial cu un placat pe care scria „Bine ați venit, armata roșie! Salut”. Din capitală am mers la Slatina unde am făcut armata”, povestește moș Costică. După ce a fost cedată Moldova, s-a dat ordin ca moldovenii din armata română să facă parte din armata sovietică.

În acea perioadă a început și valul de confiscări. „Am rămas săraci. Pământul, casele, oloinița au devenit ale statului. Noi nu mai aveam nimic. Tata s-a dus în pădure să facă butoaie. Eu, învățasem în România să conduc, și lucram ca tractorist pentru sovietici.

Soția moșului Constantin, Adela, a fost deportată în ‘41, când planificau să se căsătorească, însă nu aveau voie, ea având doar 15 ani. „I-au dus la Tiraspol și au despărțit bărbații de femei. Pe socru-meu l-au dus la moarte. Nu l-au împușcat, ci l-au omorât cu foame și frig. Pe soacra mea cu cele trei fete ale ei le-au dus la șapte mii de km, la Salekhard (n. red.: cel mai apropiat oraș de Cercul Polar), pe apă. Le-au trimis acolo pe 20 de ani. Peste șapte, după ce a murit Stalin, a fugit de acolo, profitând de neatenția pazei”, povestește Constantin. Atunci s-au căsătorit, și-au dat cuvântul să fie alături la bine și la rău.

Nașterea în tren spre Tiumeni

Între timp, sovieticii au început să-i urmărească pe toți cei care au fugit din friguroasa Siberie, iar tinerii însurăței, în speranța de a scăpa de închisoare, s-au înscris în colhoz. Totuși, din cauza că a fost ostaș al Armatei Române, suspectau că vor fugi în România și l-au deportat, iar pe Adela cu ceva timp înaintea lui. „M-au trimis cât mai departe, n-am reușit să iau decât un covor de pe perete”, povestește Constantin Cojocaru. Toată lumea plângea, el unicul era vesel, știa că merge la soția sa.

Adela a fost reținută și întemnițată la Chișinău, când s-a aflat că a fugit din Siberia. Acolo a stat până în ianuarie, fiind însărcinată. Apoi, au deportat-o pentru a doua oară. La 100 km de munții Ural ea naște în tren. „Fiecare femeie din tren a rupt din hainele ei și au învelit cu ce au putut copilul. Iar soția mea a îmbrăcat vesta de lână pe care o avea pe copil și a rămas doar în rochiță”, povestește Constantin. Din această cauză au dat-o jos în primul oraș, Samara, au îngrijit femeia și copilul ei la spital și au trimis-o să lucreze la o gospodărie din Tiumeni. Când a aflat că soția sa se afla în apropiere a făcut tot posibilul să ajungă la ea, iar cu ajutorul șefului de gospodărie soții Cojocaru s-au reîntâlnit și au început să lucreze împreună acolo.

În 1958, ei au fost eliberați, iar în 1959 s-au întors acasă. Copilul care s-a născut în tren acum este mare și-i seamănă leit tatălui său. „Acum ea este soacră cu trei nurori și predă limba franceză la Chișinău”, povestește fericitul tată a patru copii, două fete și doi băieți. Cei din urmă au mers pe urmele lui și activează în armată.

Acum moș Constantin Cojocaru regretă doar un lucru. „Mă tem că voi muri și n-o să mai văd România Mare, în care m-am născut și pentru care am luptat”, spune el citându-l pe artistul Tudor Gheorghe – „acolo unde m-am născut, acolo și-am să mor”.