Ne-au fost confiscate două zile, zilele de 9 și 10 mai.
Cei care au făcut-o ne-au impus propria lor viziune asupra acestor două zile.
Prima, 9 mai, ar fi trebuit să fie, în optica acelor oameni, ziua în care noi să ne bucurăm că între o soră și un frate, între o mamă și un fiu, între o iubită și un iubit s-a pus un hotar cu sârmă ghimpată, noi rămânând de partea stângă a întunericului, iar semenii noștri înstrăinați, sângele nostru care apă nu se face, de partea dreaptă a luminii.
A doua, 10 mai, ar fi trebuit să fie dată uitării definitiv și fără vreo obiecție, fără vreo crâcnire din partea noastră. Nici măcar un gând, nicio idee, nu avea voie să pătrundă de undeva, de departe, dinspre crestele înzăpezite ale munților noștri ajunși străini pentru noi, care să ne spună câteva lucruri simple.
Că nu este a doua zi după „Ziua victoriei”, din simplul motiv că nu am învins pe nimeni. Ne-au dus să învingem, dar ne-au învins ei, sau, cel puțin, așa au crezut. Cum am fi putut să învingem luptând pentru o patrie care nu era a noastră? Ce fel de victorie poți obține când te mână în luptă nu Patria-mamă, ci mama vitregă, cea care te-a luat de lângă frații tăi și te-a mânat în țarcul ei?
Nu pot opune vreunei false victorii decât niște drepturi. Iar dreptul nostru la sărbătoarea noastră de 9 mai nu ni-l poate nici contesta, și cu atât mai puțin nu ni-l poate lua cineva. Nici nu ne poate pune cineva la îndoială atât dreptul, cât și datoria sfântă să onorăm ziua de 10 mai, când țara de peste Prut a devenit Regatul Român, cel care ne-a eliberat de haos în 1918 și de cotropitori în 1941.
Zilele de 9 Mai și 10 Mai trebuie să fie, mai ales în momentele dificile în care se află Europa de Est, astăzi, înscrise cu cifre și litere de foc în inima oricărui moldovean care are îndrăzneala să-și spună Român.
Asta pentru că avem două imnuri, unul care ne spune că limba noastră, româna, este a noastră, și celălalt, care ne îndeamnă să ne trezim din somnul cel de moarte.
Nu facem decât să ne cerem dreptul inalienabil de a fi ceea ce suntem în fapt, vorbă și gândire: români.
Nu dorim rău niciunui cetățean al Republicii Moldova care nu se consideră român, dar nici nu mai înțelegem, în 2017, a ne supune altei voințe decât cea care ne inundă sufletele și ne îndeamnă să cântăm românește, să simțim românește și să iubim românește.
A cânta, a simți, a iubi, pentru că suntem suflete rătăcitoare în istorie, de prea multă vreme, de peste două secole, și a venit vremea să nu mai rătăcim. Ci să știm clar, pentru astăzi și pentru mâine, că unica speranță de mai bine a Republicii Moldova, unica salvare a vieților noastre lumești, cu problemele lor cotidiene, ne vine de peste Prut.
România ne-a dat bani pentru salarii și pensii când nicio altă țară de pe Bătrânul Continent sau de aiurea nu dorea să o facă. Voi, funcționari, voi, profesori, voi, medici, aveți pâinea cea de toate zilele, în 2016 și 2017, din banii contribuabilului român.
România ne-a renovat și ne renovează grădinițele și școlile, teatrele și sălile cu orgă, ne-a construit sate când Prutul a ieșit din matcă și ne-a luat casele la vale, cu valurile sale învolburate.
România ne-a umplut bibliotecile școlare și universitare cu cărți în limba ei care e și a noastră, ca să putem învăța în română ceea ce părinții și bunicii noștri nu au putut, în propria lor limbă, româna.
Țara de peste Prut ne-a primit și ne primește tinerii la studii, niciunul nerămânând vreodată, pe durata studiilor, fără acoperiș deasupra capului, din 1990 până astăzi. Cei mai mulți s-au întors acasă, dar i-a alungat în cele patru zări ale lumii neputința noastră, a celor de la Chișinău, de a face în așa fel încât ajutorul dat de frații noștri români să nu se irosească în van. Iar ei, ai noștri reîntorși de la carte în țara lor, care e și a noastră, pentru că ne-a încetățenit dacă i-am cerut-o, și-au luat lumea în cap și au plecat. Și pleacă. Și cine știe când și dacă s-or întoarce.
Toți aceia care vă aruncați privirile asupra acestor rânduri, conștientizați un adevăr: niciodată nu ni s-a cerut, nouă, basarabenilor, altceva decât să mulțumim frumos și să facem ce-om ști noi mai bine.
Aici e și tragedia umană, adică simplă, ușoară de înțeles, a relațiilor noastre frățești. Cei care cer unire la Chișinău sunt trimiși „la voi, în țara voastră”. Cei care cer unire la București sunt trimiși la date statistice care arată, fără putință de tăgadă, niște realități.
Și nu ne rămâne decât să apărăm dreptul nostru, al românilor basarabeni, la a ne numi români în mod liber, asumat, și de a onora niște zile de sărbătoare. Ale noastre sunt toate, și zilele de sărbătoare, și cele de răstriște. În locul unui 9 mai sovietic, avem în gând și în suflete un 9 mai mobilizator, în care un domnitor a dat un ordin de începere a războiului nostru sfânt pentru independența și libertatea românească. În locul unui 10 mai inexistent, avem în gând o zi în care țara de peste Prut a devenit ceea ce trebuia să devină ca să ne poată apăra, apoi, de vicisitudinile soartei.
Iar noi, românii Basarabiei moldave, i-am răspuns de prea multe ori cu indiferență când am fi putut, mai bine, s-o urâm. Nu s-o iubim, dacă încă ne mai șopteau alții la ureche că bine ne-a fost când au plecat unii și n-au venit ceilalți. Ci s-o urâm, ca s-o putem îndrăgi apoi. Opusul dragostei de oameni și de Patrie n-a fost niciodată ura.
Ci nepăsarea.
Aleg să-mi pese.
