Mănăstirea Hâncu și ipocrizia sacralității

Anul trecut am fost la zece dintre acestea, cu înnoptări la Mănăstirea Putna, ctitoria și locul de veci al domnitorului Ștefan cel Mare, apoi la Sihăstria din județul Neamț, unde ai impresia că se termină lumea și unde contextul de izolare și sacralitate, nu-ți lasă altă alternativă decât înclinația spre reflecție existențială și spirituală profundă, greu de găsit în alte circumstanțe ale acestei lumi complicate. Considerat a fi leagănul spiritualității ortodoxe române, acest lanț al mănăstirilor moldovenești și bucovinene, de la Iași și Suceava, spre Putna, Moldovița, Sucevița, Voroneț, Humor, Neamț, Sihăstrie sau Agapia, întregește nu numai aspectul istoric și tradițional al spațiului sacral, dar este și un loc de o încărcătură istorică și culturală deosebită pentru români, unde s-au consumat evenimente cruciale ale istoriei noastre seculare. Dar dincolo de acesta, fiecare din aceste locații este un punct al smereniei și pioșeniei, al refugiului și regăsirii, unde tradițiile îndelungate de sihăstrie, călugărie și ascetism te predispun inevitabil spre reflecții existențiale profunde, spre contemplarea unei alte realități decât cea a materialismului agresiv, vulgar și etalativ, în care ne aprofundăm, cu regret, tot mai mult.

Revenit în R. Moldova după studii am căutat mai mult timp un echivalent cât de cât asemănător al acestor locații, pentru că din punct de vedere istoric, repere ale acestei conexiuni dintre cele două părți ale Moldovei istorice, despărțite nedrept de istorie, ar fi existat. Dar de-a lungul timpului am constatat doar ceea ce junimiștii numeau „forme fără fond”, pentru că atașamentul față de religie și sacralitate în spațiul dintre Prut și Nistru, ca de altfel și față de ideea statalității moldovenești în sine, este unul profund ipocrit și lipsit de consistență. Nu mă mai întorc la 1812 și istoria sovietică pentru a explica aceste paradoxuri, pentru că deja, așa cum spune un analist de pe la noi, mi se face greață de mine însumi cât repet aceasta. Dar mai mult ca în politic, unde cel puțin în ultimul timp avem o anumită coerență de acțiune, prin dezideratul de integrare europeană, instituțiile bisericești trădează o falsitate respingătoare, care poate și atrage anumite segmente ale populației în brațele sale, dar nicidecum un intelectual ca mine, pentru care ideea de sacralitate comportă alte noțiuni. Această falsitate ține nu numai de natura hrăpăreață și lipsită de smerenie a clerului în sine, pentru care ideea de cult se încurcă cu cea de afaceri, dar și de grandomanie în conceperea lăcașurilor sfinte, unde excesul de zel și interesul de spălare a banilor de multe ori prevalează asupra pornirilor originare ale acestor intenții. Când te mai gândești și la faptul că loialitatea bisericii ortodoxe față de statalitatea moldovenească este discutabilă, prin servilismul și docilitatea constantă etalată față de Patriarhia de la Moscova, iar rivalitatea dintre Mitropolia Moldovei și cea a Basarabiei, aduce și mai multă neclaritate în spectrul ecleziastic de pe la noi, atunci atitudinea față de biserica noastră devine și mai respingătoare. Culmea acestei ipocrizii și falsități a fost atinsă în perioada guvernării comuniste a lui Voronin, care antihristă fiind prin origini, nu numai că a folosit banul public și cel privat pentru refacerea bisericilor și mănăstirilor (în beneficii personale desigur, că nu le ardeau bolșevicilor lui Voronin de religie), dar a instrumentalizat biserica în scopuri politice, unii popi făcând campanii electorale în biserici mai mult ca oricare dintre aderenții fideli ai PCRM.

Servilismul Mitropolitului Vladimir față de politic, dar și a politicului față de mitropolit, nu-i o chestie inventată de moldoveni. Lipsită de un centru de greutate și autonomie după 1453, asemănător Papalității de la Roma, ortodoxia a pierdut în timp libertatea sa de acțiune în raport cu puterea laică, devenind de cele mai multe ori obedientă și servilă acesteia, lucru pentru care era răsplătită gras prin proprietăți și pământuri. Aceasta explică de ce, după lovitura profundă pe care a resimțit-o odată cu venirea comunismului, biserica ortodoxă a colaborat în mare parte cu regimul comunist și spre deosebire de biserica catolică, care a devenit un stâlp al rezistenței anticomuniste în țările comuniste catolice, a putut fi instrumentalizată de regim, fără a genera repere de rezistență comparabile cu cele poloneze, lituaniene sau maghiare. Această capacitate de acomodare și coabitare în orice circumstanțe explică de ce vladâca Vladimir a fost bun și pentru Voronin, dar și pentru Corman sau Filat, care merg cu bucurie să-l felicite de ziua nașterii sale. Paradoxul bisericii noastre și în același timp absurditatea poziționării sale în societatea moldovenească, ține de faptul că spre deosebire de alte biserici ortodoxe ieșite din comunism, care reflectă esența națiunii și se mulează pe reperele statalității, aceasta nu numai că nu reprezintă interesele R. Moldova sau prin extensie a românității, de la care ar fi firesc să se revendice, dar este submisivă influențelor Rusiei, ale cărei interese de-a lungul istoriei au fost departe de a fi benefice pentru R. Moldova.

Cu această constatare am ajuns de fapt unde am vrut să ajung. Weekendul trecut am mers la niște prieteni în ospeție, iar locația se afla într-o pădure din proximitatea Mănăstirii Hâncu, pe care n-o mai vizitasem până atunci. Evident că am dat curs invitației de a o vedea, mai ales că turlele ei se înălțau maiestos deasupra pădurii și se vedeau din depărtare, lucru care sporea și mai mult interesul.

Istoria mănăstirii impune respect din mai multe puncte de vedere, lucru pe care nu pot să nu-l apreciez ca istoric. Pornită în 1678 de către boierul moldovean, serdarul Mihalcea Hâncu, Mănăstirea Hâncu, cu hramul Preacuvioasei Parascheva, a fost întemeiată ca schit de maici. În urma invaziei tătare în Moldova, a fost incendiată și distrusă biserica și clădirile aferente, prin aceasta fiind ruinat complet schitul. În anul 1784 starețul mănăstirii, egumenul Varlaam al II-lea, construiește câteva chilii pentru călugări și o biserică din lemn cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”. Cu timpul mănăstirea a crescut în domeniu și importanță, în 1848 aici fiind 38 de viețuitori, în 1856 deja 76 călugări, pentru ca în anul 1923 mănăstirea să numere în slujbă 85 de persoane. Odată cu instaurarea comunismului în Basarabia, în luna septembrie a anului 1949, Mănăstirea Hâncu a fost închisă, iar în perioada anilor 1960-1980 aici a fost construit Sanatoriul de boli pulmonare „Codrii”. În acest timp, Biserica de vară a fost transformată în club de distracții pentru studenți, iar biserica de iarnă – în depozit, au fost dezgropate mormintele călugărilor înmormântați pe teritoriul mănăstirii, au fost furate lucruri de preț, îndeosebi toate crucile preoților.

În anul 1992, Mănăstirea Hâncu își reîncepe activitatea, iar pe 27 octombrie 1993, la hramul mănăstirii maica Parascheva, prin decret mitropolitan, este numită stareță a mănăstirii cu titlul de egumenă, mănăstirea devenind una de maici. Până aici lucrurile stau frumos, persistând senzația de restabilire a unui adevăr istoric și de înlăturare a unei nedreptăți făcute lăcașului sfânt de ororile comunismului. Doar că vizita la această mănăstire m-a dezgustat, un lucru care l-am constatat și la oamenii care mă însoțeau, cât și la cei pe care i-am întrebat ulterior ce părere au despre această creație. În locul smereniei specifice acestor locuri, marcate de ascetism și predispoziție spre sacralitate, am văzut o catedrală gigantică, marcată de grandomanie, iar pe deasupra și în stil rusesc, chiliile călugărițelor ambalate luxos într-un hotel asemănător locațiilor de cinci stele de pe litoralele de odihnă turcești și reședința starețului ce semăna mai mult a palat prezidențial, ornamentată cu geamuri moderne alungite și coloane voluptoase, unde mai era și scris „trecerea interzisă”. Dincolo de această senzație de dezgust, cel mai mult m-a amuzat faptul că într-un colț al mănăstirii, unde sunt izvoarele cu „apă tămăduitoare”, se află o piscină, în care vreo patru femei și-au dezgolit cu nonșalanță nurii și s-au pleoștit zgomotos în apă, fără probabil să fie sinchisite de contextul de sacralitate în care se aflau.

Într-un cuvânt, multe am trăit și am văzut în această țară, de la foști nomenclaturiști comuniști care au devenit președinți, prim-miniștri și miniștri la contrabandiști și oligarhi care obțin funcții și sunt decorați cu înalte distincții de stat, de la rectori traficanți și bandiți la tutunărese care au un salariu cât a patruzeci de profesori. La toate acestea se adaugă acum preoți cu apucături de afaceriști, călugări trăind în hoturi luxoase holiwoodiene, stareți locuind în palate și femei goale făcând plaje și băi de apă într-un loc al ipocriziei religioase.