Cultură

Marin Sorescu – un geniu al ironiei și fanteziei

 Operele lui au fost traduse în mai mult de 20 de țări, totalizând peste 60 de cărți apărute în străinătate. Şcoala primară o face în comuna natală. Începe Liceul „Fraţii Buzeşti", Craiova, transferat apoi la Şcoala Medie Militară Predeal, absolvită în 1954. Mai apoi face Facultatea de Filologie din Iaşi (1955-1960). Stabilit la absolvire în Bucureşti, cu o ascensiune rapidă în lumea literară ca poet, romancier, dramaturg, eseist.
Marin Sorescu (poet, dramaturg, prozator, eseist şi traducător) a fost cunoscut în timpul vieţii (1936-1996) pe aproape toate continentele planetei. Operele lui au fost traduse în SUA, Canada, Mexic, Brazilia, Columbia, India, Anglia, Germania, Franța, Grecia, Suedia, Italia, Olanda, Spania, Portugalia, China, Singapore, Rusia, Cehia, Slovacia, Serbia, Macedonia, Bulgaria ş.a. A publicat primul său volum („Singur printre poeţi") în 1964 şi de atunci a impus un stil degajat, uşor ironic, fantezist. Sunt foarte cunoscute şi volumele din ciclul „La lilieci", un univers poetic pornind de la un cimitir ce poartă acest nume.

Ca dramaturg, piesele sale s-au bucurat de o primire excepţională, fiind traduse şi prezentate pe scenele din Paris, Zürich, Tampere, Berna, Copenhaga, Geneva, Napoli, Helsinki, Dortmund, Varşovia şi Port-Jefferson (SUA).

Critici de talie internaţională au opinat că a fost unul dintre cei mai reprezentativi poeţi contemporani ai lumii, nominalizat pentru Premiul Nobel pentru literatură. Doar faptul că era un autor dintr-o țară a lagărului comunist, fără a fi disident, a determinat membrii juriului să îi refuze binemeritata recompensă a genialității sale lirice. Dar mai bine să lăsăm versurile sale să vorbească despre asta. Iată o probă:

Eminescu n-a existat/ A existat numai o țară frumoasă/ La o margine de mare/ Unde valurile fac noduri albe./ Ca o barbă nepieptănată de crai./ Și niște ape ca niște copaci curgători/ În care luna își avea cuibar rotit/ Si, mai ales, au existat niște oameni simpli/ Pe care-i chema: Mircea cel Bătrân,/ Stefan cel Mare,/ Sau mai simplu: ciobani și plugari,/ Cărora le plăcea să spună/ Seara în jurul focului poezii,/ „Miorița" și „Luceafărul" și „Scrisoarea a III-a"./ Dar fiindcă auzeau mereu/ Lătrând la stâna lor câinii,/ Plecau să se bată cu tătarii/ Și cu avarii și cu hunii și cu leșii/ Și cu turcii./ În timpul care le rămânea liber/ Între două primejdii,/ Acești oameni făceau din fluierele lor/ Jgheaburi/ Pentru lacrimile pietrelor înduioșate,/ De curgeau doinele la vale/ Pe toți munții Moldovei și ai Munteniei/ Și ai Țării Bârsei și ai Țării Vrancei/ Și ai altor țări românești./ Au mai existat și niște codri adânci/ Și un tânăr care vorbea cu ei,/ Întrebându-i ce se tot leagănă fără vânt?/ Acest tânăr cu ochi mari,/ Cât istoria noastră,/ Trecea bătut de gânduri/ Din cartea chirilică în cartea vieții,/ Tot numărând plopii luminii, ai dreptății,/ ai iubirii,/ Care îi ieșeau mereu fără soț./ Au mai existat și niște tei,/ Și cei doi îndrăgostiți/ Care știau să le troienească toată floarea/ Într-un sărut./ Și niște păsări ori niște nouri/ Care tot colindau pe deasupra lor/ Ca lungi și mișcătoare șesuri./ Și pentru că toate acestea/ Trebuiau să poarte un nume,/ Un singur nume,/ Li s-a spus/ Eminescu.
 

Puteţi urmări ştirile Timpul.md şi pe Google News!


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.