Fiind ea însăşi migrantă, automat, poeta se înfăţişează drept sclavă. În poeziile ei, proprietarii italieni sunt stăpânitori de robi la propriu şi la figurat. Chiar aşa şi-i numeşte: proprietari de sclavi, iar dându-le acest calificativ, îşi exprimă atitudinea faţă de ei. Nu numai că nu-i inspiră prea mare încredere, dar, pe undeva, îi par a fi nişte monştri („Ea era dumnezeul tău acum/…/ Nu este ceea ce vezi tu,/ este ceea ce vede ea/ Nu este ceea ce crezi tu/ este ceea ce crede ea/ Nu este ceea ce gândeşti tu/ este ceea ce gândeşte ea”). Devenind servă, drumul ei se închide. Nu mai are „drum îndărăt”, ceea ce înseamnă că îşi acceptă statutul de rob ca pe o fatalitate. Paradoxul e că, deşi a fugit din „estul sălbatic,/postcomunist” în care a fost văduvită de libertate şi „oasele tale-au fost puse în tren”, oricum, nu a devenit liberă (şi nici măcar libertă), ci serva unei proprietare de sclavi. Da, Italia, afirmă poeta, e o ţară a libertăţii, dar în această ţară a libertăţii ea se simte o sclavă. Nu întâmplător versul „ea era dumnezeul tău acum” îl reia şi în alte poezii, pentru a sublinia încă şi încă o dată felul cum sunt trataţi migranţii moldoveni în Italia. Pentru că acest tratament nu este unul prea uman, de aici, şi revolta poetei. E o revoltă contra cinismului proprietarilor, pentru care angajaţii moldoveni sunt, cel mult, nişte obiecte neînsufleţite: „aruncai braţul cel străin în neştire în noapte,/ ca pe un vreasc inutil, ca pe un ram veştezit”. În viziunea poetei, angajatorii italieni îi văd pe migranţii moldoveni doar ca pe „o maşină de muncă, atât”, şi nu ca pe cineva capabil să aibă şi sentimente sau să fie o personalitate şi să poată gândi. Nu încape îndoială că această comportare nu are cum să-i placă poetei. Protestul ei contra relaţiilor feudale dintre moldoveni şi italieni e motivat de faptul că, în opinia poetei, moldovenii nu au nicio perspectivă ca oameni liberi în această ţară europeană. Singurele lucruri la care pot avea acces în această ţară foarte frumoasă sunt reprezentate de „zidul bolnav, ţeava nocivă din geam/ şi latrina din colţ”. Iată de ce poeta asociază condiţiile în care muncesc şi trăiesc migranţii moldoveni unor condiţii de detenţie. Adică, altfel spus, poeta susţine în poeziile ei că aceştia trăiesc într-un gulag de factură modernă. Inclusiv, poeta, care îşi compară camera în care locuieşte cu o încăpere strâmtă din închisoare: „dreptunghiul acesta celula ta este/ cutia abjectă în care ea ţine ascunsă sclavia/ unealta de muncă secretă, fictiv abolită pe glob”.
În poeziile cuprinse de această carte poeta denunţă sclavia migranilor moldoveni, dar şi propria sa sclavie. Protestul pe care-l zugrăveşte poeta în poeziile ei este de o amploare fără precedent. Ea nu e de acord cu această stare de lucruri, dar nici nu o poate schimba, fiindcă „tu eşti un simplu personaj în propria-ţi dramă, un figurant/ aşa vrea ea, stăpânitoarea de sclavi”. În aceste circumstanţe când migraţia e o formă a robiei (nu-i necesar să gândeşti, gândeşte ea/ nu-i necesar să vorbeşti, vorbeşte ea/ tu eşti doar o maşină de muncă, motor”), scrierea poeziei pare a fi singura ei salvare posibilă, însă numai atunci când e scrisă „cu unghii înfipte în carne”.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
